Tisa (Taxus baccata)

Tisă este un arbore indigen putând realiza un diametru de până la 3 m, în mod obişnuit generat prin concreşterea mai multor tulpini; deseori însă rămâne în stare arbustivă.

Tisa este o specie de climat montan oceanic, ce preferă staţiuni adăpostite, umbrite, cu umiditate atmosferică ridicată. Suferă la geruri excesive, secetă şi îngheţuri târzii.

Se dezvoltă bine pe soluri brune eumezobazice, rendzinice, bogate în schelet, aerisite, suficient de umede.

Tisa are un areal larg european, fiind întâlnită de la Oceanul Atlantic până la sud de Marea Caspică, în bazinul Mediteranei, centrul Europei şi până în nordul Africii.

În România apare diseminat de la coline până în zona montană, în făgete sau amestecuri de fag cu răşinoase; la Cazane coboară la 90 m altitudine.

Ea apare în zone cu relief accidentat, pe stâncării, grohotişuri sub formă de exemplare izolate sau buchete.

În trecut avea o răspândire largă, dar datorită lemnului preţios şi frunzelor otrăvitoare (taxina) tisa a fost exterminată, astfel încât
actualmente este declarată specie monument al naturii.

Ca rezervaţii în care tisa a fost obiectivul principal de conservat in situ, amintim rezervaţiile de la Tudora-Botoşani, unde tisa vegetează în interiorul unui făget şi cea de la Cenaru-Vrancea, unde o găsim într-un amestec de fag cu răşinoase.

Înrădăcinarea este pivotant-trasantă.

Tulpina numai la unii arbori este dreaptă putându-se urmări până la vârf, canelată; lăstarii pleacă de la bază mai mulţi, sub formă de tufă.

Ritidomul este timpuriu, subţire, cenuşiu-roşcat, exfoliabil în plăci; conţine un alcaloid numit taxină, toxic pentru animale.

Lemn omogen, cu duramen brun-roşcat, cu inele anuale înguste, fine.

Coroana la arborii izolaţi este larg piramidală, cu ramuri dispuse neregulat până aproape de sol, cu frunziş des; exemplarele bătrâne şi cele de sub masiv au coroana rară, întreruptă.

Lujerii sunt verzi deschis-gălbui, iar mugurii ovoizi, cu solzi verzui, aglomeraţi spre vârful lujerilor.

Frunze acicular-lăţite, persistente, pieloase, 3 cm, acuminate, ascuţite dar neînţepătoare, la bază îngustate şi decurente pe lujer, inserate spiralat şi dispuse pectinat, pe faţă verzi întunecat, pe dos verzi deschis fără dungi albicioase, fără canale rezinifere; conţin taxină.

Flori unisexuat dioice, cele mascule se dezvoltă din mugurii ce se formează din toamna precedentă, cele femele cu trei perechi de solzi, aşezate solitar pe un lujer scurt.