Larix decidua, laricele, este o specie indigenă care poate depăși uneori 50 m înălțime și 2 m în diametru. Este singurul conifer important din pădurile noastre care își pierde acele iarna. Toamna, coroana se colorează într-un galben intens, foarte decorativ.
Fișa plantei
- Categorie
- Arbori și arbuști
- Tip
- arbore
- Amplasare
- exterior
- Lumină
- soare direct
- Udare
- moderat
- Dificultate
- ușoară
- Temp. minimă
- −40 °C
- Înălțime
- până la 40 m
- Înmulțire
- semințe
- Caracteristici
- creștere rapidă
- Toxicitate
- sigură
- Origine
- spontană în România (Carpați)
Îl cauți probabil pentru lemn, pentru parcuri sau ca să afli unde crește în Carpați. Laricele ocupă locuri înalte și luminoase, are lemn de calitate excepțională și o coroană rară, luminoasă.
Mai jos găsești descrierea, răspândirea, cerințele, înmulțirea, bolile, toxicitatea și utilizările.
Descriere
Înrădăcinarea este pivotantă la început, iar mai târziu se dezvoltă rădăcini laterale profunde, care ancorează foarte bine arborele în sol. Tulpina este dreaptă și bine elagată. Uneori prezintă fenomene de însăbiere (geotropism accentuat) sau este înfurcită, pentru că creșterile terminale incipiente se rup ușor sub acțiunea vântului sau a zăpezii.
Scoarța este netedă și cenușie în tinerețe. Formează timpuriu un ritidom gros, deseori de peste 10 cm, crăpat în plăci neregulate. Fundul crăpăturilor și straturile interne ale scoarței sunt roșii-violacei.
Coroana este conică, rară, luminoasă, restrânsă numai spre vârful fusului, cu ramuri în verticile neregulate, cu vârful arcuit în sus. Lujerii sunt de două tipuri: cei lungi, pendenți, subțiri, gălbui și glabri, brăzdați din cauza pernițelor decurente ale frunzelor, și cei scurți, negricioși, cu câte un mugure terminal. Primăvara, după înflorire, unii lujeri scurți se transformă în lujeri lungi. Mugurii sunt sferici, bruni, glabri, rășinoși, dispuși altern.
Acele sunt caduce și moi, lungi de 1–3 cm. Pe lujerii lungi sunt așezate spiralat, solitare, iar pe cei scurți stau câte 30–40 grupate în fascicule. Florile sunt unisexuat monoice, împrăștiate în întreaga coroană: cele masculine în amenți galbeni, pedicelați, cele feminine în conulețe ovoid sferice, erecte, roșii-purpurii, violacei sau verzui.
Conurile sunt ovoid alungite, de 4 cm, scurt și recurbat pedicelate, cu solzi pieloși și persistenți, rotunjiți. Bracteile scurte se observă numai după desfacerea conurilor, iar după diseminare conurile mai rămân pe ramuri 2–4 ani. Semințele au 3–4 mm, sunt aripate și brune; la 1 kg intră circa 160.000 de semințe.
Răspândire și habitat
Laricele este o specie exclusiv europeană, cu un areal fragmentat, concentrat pe teritorii montane, cu centrul cel mai important în Alpi. În Alpii Occidentali ai Franței și Elveției ajunge la 2200 m, în amestec cu Pinus cembra și Pinus uncinata. La altitudini mici, în Alpii Centrali și Orientali, coboară la 400 m (subspecia decidua). În Cehia și Slovacia formează arborete de amestec cu fagul, la 300–800 m, iar în Polonia, de-a lungul Vistulei, ajunge la 150–600 m, devenind arbore de câmpie.
Laricele din România aparține subspeciei carpatica și se localizează în cinci centre muntoase: Ceahlău, Ciucaș, Bucegi, Lotru și Apuseni (Trascău–Vidolm). Maximul răspândirii îl înregistrează în bazinul Latorița (Lotru), pe munții Târnovu Mare și Târnovu Mic. Altitudinile minime se înregistrează în Apuseni (650 m), iar cele maxime sunt de circa 1820 m în Ceahlău și 2050 m în Bucegi. Formează arborete pure numai în Ceahlău, la Polița cu Crini, sau în amestec cu molidul, zâmbrul, fagul, mesteacănul și alte specii.
Cerințe: lumină, sol, climă
Laricele este o specie de lumină și are nevoie de soare direct. Rezistă la ger până la aproximativ -40°C, fiind adaptat climatelor montane reci. Preferă soluri adânci, reavene, bine drenate, dar nu băltite. Udarea este moderată: puieții au nevoie de apă regulată, iar arborii maturi se descurcă singuri.
Maturația conurilor este anuală, în octombrie–noiembrie, iar diseminația are loc în primăvara următoare.
Înmulțire
Se înmulțește din semințe. Culegi conurile toamna, după ce s-au maturat, și le ții în loc uscat și cald până se deschid.
- Scutură semințele și îndepărtează aripile.
- Stratifică semințele la rece și umed, în nisip, timp de aproximativ o lună.
- Seamănă primăvara într-un strat sau în ghivece cu substrat afânat, la 0,5–1 cm adâncime.
- Menține substratul ușor umed și umbrește răsadurile în primele săptămâni.
- Mută puieții la locul definitiv după unul–doi ani, în repaus vegetativ.
Cultivare în grădină
În parcuri și grădini mari, laricele se plantează într-un loc luminos, cu sol reavăn și drenat, în repaus vegetativ. Lasă mult spațiu, pentru că ajunge la zeci de metri. Nu necesită tăiere. Evită locurile foarte calde și uscate și zonele cu aer poluat. Soiurile pitice sau plângătoare sunt altoite și potrivite grădinilor mici.
Plantare pas cu pas
- Alege perioada: toamna târziu sau primăvara devreme, cât timp arborele este în repaus vegetativ.
- Sapă o groapă de două ori mai largă decât blocul de pământ, dar nu mai adâncă decât acesta.
- Așază puietul la același nivel la care a crescut în ghiveci sau în pepinieră, fără să îngropi coletul.
- Umple groapa cu pământul scos, fără îngrășăminte chimice în contact cu rădăcinile, și tasează ușor.
- Udă abundent imediat după plantare și pune un strat de 5–7 cm de mulci de scoarță, ținut la distanță de trunchi.
- Udă regulat în primul an și supraveghează puietul în prima iarnă.
Laricele se instalează cel mai bine pe soluri adânci, reavene, în locuri deschise și luminoase. Fiind sensibil la umbră, nu prosperă sub alți arbori și își pierde ramurile joase. Pe cât de rezistent este la ger, pe atât de sensibil poate fi la secetă prelungită și la aerul cald, uscat, din zonele de câmpie, unde nu este recomandat.
Boli și dăunători
| Simptom | Cauză | Soluție |
|---|---|---|
| Răni pe scoarță cu margini ridicate, ramuri uscate | Cancerul laricelui (Lachnellula willkommii) | Taie și arde ramurile atacate; folosește provenențe sau hibrizi rezistenți |
| Ace răsucite, galbene, cu aspect de mină | Molia acelor de larice (Coleophora laricella) | Monitorizează în mai–iunie; la atac puternic, tratament autorizat |
| Ace brune și căderea lor prematură | Boli fungice ale acelor, în ani umezi | Aerisire bună, strânge acele căzute |
| Uscarea arborelui, orificii în scoarță | Gândaci de scoarță pe arbori slăbiți | Menține vigoarea arborelui; taie și elimină arborii atacați |
Toxicitate
- Oameni: specia este considerată sigură. Rășina poate irita pielea sensibilă.
- Pisici: nu este o plantă periculoasă, dar ace sau rășină mestecate pot irita stomacul.
- Câini: în general inofensiv, însă conurile și ramurile mestecate pot da probleme digestive.
Utilizări
Lemnul are duramenul brun deschis, de calitate excepțională, cu multiple utilizări: construcții civile și navale, mobilă fină. Conține multă rășină, din care se extrage „terebentina venețiană”. Laricele este valoros ca arbore ornamental, grație coroanei conice și coloritului auriu de toamnă. În zona montană, ajută la stabilizarea versanților.
Valoarea laricelui nu stă numai în lemn. Coroana lui rară lasă lumina să treacă, deci în pădurile de larice crește un tapis ierbos bogat. Acele căzute îmbogățesc solul, iar în zona subalpină laricele marchează limita superioară a pădurii, alături de zâmbru și jneapăn. În Carpați, arboretele de larice sunt considerate valoroase prin diversitate și prin rolul de protecție al versanților.
Curiozități
Laricele este unul dintre puținii conifere care își pierd acele iarna. Pe lângă rădăcinile lui trăiește în simbioză ciuperca Suillus grevillei, specifică laricelui.
Întrebări frecvente
De ce își pierde laricele acele iarna?
Laricele este un conifer caduc: acele cad toamna, după ce se colorează în galben intens. Este un mod de adaptare la iernile aspre de munte, care reduce pierderea de apă. Primăvara apar ace noi, moi, verzi. Nu este un semn de boală sau de uscare.
Unde crește laricele în România?
Laricele din România aparține subspeciei carpatica și crește în cinci centre muntoase: Ceahlău, Ciucaș, Bucegi, Lotru și Apuseni. Cea mai mare răspândire o are în bazinul Latorița. Altitudinile variază de la 650 m în Apuseni până la 2050 m în Bucegi.
Ce este terebentina venețiană?
Este o rășină semilichidă extrasă din lemnul laricelui, care conține multă rășină. A fost folosită tradițional în vopsele, lacuri și produse medicinale externe. Nu o folosi pe cont propriu în scop medicinal, pentru că poate irita pielea. Pentru rezultate bune, alege un loc potrivit de la început și urmărește arborele în primii ani după plantare.
Cum se înmulțește laricele?
Se înmulțește din semințe. Culegi conurile mature toamna, scoți semințele, le stratifici la rece circa o lună și le semeni primăvara, la 0,5–1 cm adâncime. Puieții se mută la locul definitiv în repaus vegetativ, după unul–doi ani. Pentru rezultate bune, alege un loc potrivit de la început și urmărește arborele în primii ani după plantare.
Poate fi cultivat laricele în grădină?
Da, în grădini mari și parcuri, într-un loc luminos, cu sol reavăn și drenat. Ajunge la zeci de metri, deci nu se potrivește grădinilor mici. Pentru spații restrânse există soiuri pitice sau plângătoare, de obicei altoite, care rămân mult mai mici.