Stejar (Quercus robur)

Stejarul este un arbore indigen ce atinge 50 m inaltime si 1 m in diametru.

Stejarul are un areal vast, fiind prezent din regiunile mediteraneene până în nordul Europei, ajunge în vest în Marea Britanie, avansează în est până în Urali, Crimeea şi Caucaz, până pe ţărmul Mării Caspice.

În România ocupă în prezent circa 130 000 ha (2%), alcătuind arborete pure sau amestecuri în regiunea de câmpie şi dealuri joase.

În zona dealurilor joase apare frecvent pe terase, platforme şi piemonturi; cele mai întinse suprafeţe sunt în sudul ţării (Piteşti- Alexandria-Comana-Mizil), în câmpia vestică, în nord-estul Moldovei şi în centrul Transilvaniei.

În treimea superioară a versanţilor, dealurilor sau spre etajul montan inferior se ridică rar şi numai în staţiunile însorite, calde, suficient de umede (luncile largi).

Limita superioară a stejăretelor nu depăşeşte 600-700 m altitudine, iar ca exemplare izolate poate urca la peste 900 m (Munţii Bihor).

Înrădăcinarea este pivotantă, mai puternică decât la celelalte specii de stejar, putând pătrunde la 8-10 m adâncime.

Tulpina nu este aşa de dreaptă şi înaltă ca la gorun, mai degrabă având tendinţa de a se dezvolta în grosime; la arborii crescuţi izolat, tulpina se ramifică de jos cu crăci puternice şi ritidom adânc crăpat, iar în masiv, aceasta este bine elagată până la mari înălţimi.

Scoarţă netedă, lucitoare până la 20-25 ani, apoi formează un ritidom negricios, tare, pietros, larg şi adânc crăpat longitudinal şi transversal.

Lemnul este extrem de valoros, cu alburn îngust şi duramen brun, cu inele anuale late şi mai neregulate faţă de gorun, cu multiple utilizări.

Coroana este largă, neregulat întreruptă, cu ramuri puternice, noduroase, evident întinse orizontal.

Lujerii sunt viguroşi, muchiaţi, glabri, verzi-cenuşii sau brun-roşcaţi.

Muguri alterni, ovoizi sau subglobuloşi, cu 5 muchii, din ce în ce mai îngrămădiţi spre vârful lujerilor.