Zămoșița de Siria (Hibiscus syriacus), numită și hibiscus de grădină, este arbustul care înflorește când multe alte plante s-au oprit deja: din iulie până în septembrie, cu flori mari, în formă de clopot, albe, roz, mov sau violete, adesea cu centrul întunecat. Se cultivă la noi ca plantă ornamentală și rezistă bine la secetă, la soarele puternic și la gerurile obișnuite din România.
Fișa plantei
- Categorie
- Plante exotice
- Tip
- arbust
- Amplasare
- exterior
- Lumină
- soare direct
- Udare
- moderat
- Dificultate
- ușoară
- Temp. minimă
- −20 °C
- Înălțime
- până la 3 m
- Înflorire
- iulie – septembrie
- Înmulțire
- butași, marcotaj, semințe
- Caracteristici
- gard viu
- Toxicitate
- sigură
- Origine
- Asia de Est
În ciuda numelui, nu provine din Siria, ci din Asia de Est, iar numele „syriacus” este o greșeală istorică de denumire. Este mai ușor de crescut decât hibiscusul tropical de apartament, pentru că rămâne în grădină tot anul, fără protecție mare după ce s-a înrădăcinat.
Mai jos găsești descrierea, cerințele, plantarea, tăierea, înmulțirea, bolile și utilizările zămoșiței de Siria.
Descriere
Este un arbust exotic de până la 3 m înălțime, cu tulpina ramificată de la bază, sub formă de tufă. Scoarța este netedă și cenușie la început, apoi negricioasă și fin crăpată. Lujerii tineri sunt acoperiți cu peri lungi și moi, apoi devin glabri și se rup greu. Mugurii sunt alterni, mici, păroși, cu 2 stipele filiforme persistente la bază.
Frunzele sunt pețiolate, rombic-ovate, de 5–12 cm, trilobate, neregulat dințate, cu trei nervuri palmate. Apar târziu, de obicei la sfârșitul lui aprilie sau în mai. Florile sunt complete, pe tipul 5, solitare, mari, de 6–10 cm, lat campanulate, cu petale albe sau mov pătate cu roșu-violet. În cultură apar și forme cu flori involte (pline). Staminele sunt numeroase, unite într-un tub trunchiat la vârf, iar în creștet sunt anterele. Fructele sunt capsule care se deschid în 5 valve.
Origine și răspândire
Specia este originară din Asia, din zonele care cuprind China și India, și este foarte veche în cultură. În România a fost introdusă în scop ornamental și se găsește în parcuri, curți, grădini și pe marginea drumurilor, mai ales în sud și în vest. Rezistă bine la secetă și geruri și este nepretențioasă față de sol, putând vegeta chiar și pe nisipurile marine.
Cerințe
- Lumină: soare direct, cel puțin 6 ore pe zi. Reclamă căldură estivală, altfel înflorește mai puțin. Temperamentul este de lumină.
- Sol: neutru, ușor, bine drenat, cu humus, dar se adaptează la soluri sărace, nisipoase sau argiloase, cu drenaj bun. Nu suportă apa stagnantă.
- Udare: moderată. În prima vară udă regulat; ulterior, în perioade lungi fără ploaie, udă o dată pe săptămână, mai ales în timpul înfloririi.
- Iarna: rezistă până la aproximativ -20°C. Exemplarele tinere sau plantate în zone reci se protejează cu mulci gros și, la nevoie, cu o învelire ușoară.
Plantare și îngrijire
Plantează primăvara, după ultimele înghețuri, într-un loc cu soare și adăpostit de vânturi reci. Fă groapa dublă față de bulgărele de rădăcini, amestecă pământul cu compost și așază planta la același nivel la care a crescut în ghiveci. Distanța pentru un gard viu este de 80–100 cm, iar pentru un exemplar izolat de 1,5–2 m.
Mulcește primăvara cu 5–8 cm de scoarță, frunze sau compost. Hrănește o dată la începutul primăverii cu un îngrășământ complex și încă o dată la apariția mugurilor, preferabil cu mai mult potasiu și fosfor decât azot. Un surplus de azot dă frunziș bogat, dar flori puține.
Planta se trezește târziu din repaus. Nu o scoate prea repede din cauza ramurilor care par uscate: în mai, la căldură, pornește din muguri noi. Dacă ramurile rămân uscate și după mijlocul lui mai, taie-le.
Tăiere
Zămoșița de Siria înflorește pe lujerii din anul curent, deci tăierea se face la sfârșitul iernii sau la începutul primăverii, înainte de pornirea mugurilor. Scoate ramurile uscate, bolnave sau înghesuite și scurtează lujerii de anul trecut la 2–3 muguri, pentru ramificare și flori mai multe. Tăierea severă duce la flori mai mari, dar mai puține; una ușoară păstrează forma tufei.
Poate fi condusă și ca pom mic, cu o singură tulpină, prin îndepărtarea lăstarilor de la bază. Pentru gard viu, tunde-o ușor de două ori pe an.
Înmulțire
Din semințe
Culege capsulele la sfârșitul toamnei, când sunt brune și uscate. Seamănă primăvara, în ghivece cu pământ afânat, la 20–25°C. Răsar în 2–3 săptămâni, dar florile plantelor obținute din semințe pot diferi ca nuanță de planta mamă, iar înflorirea apare după 2–3 ani.
Din butași
Butașii semilignificați, de 10–15 cm, se taie în iunie–iulie sau din lemn matur, iarna. Înmoaie baza în hormon de înrădăcinare, înfige-i în amestec de nisip și turbă și menține-i umezi, la semiumbră. Prind în 4–6 săptămâni. Este metoda cea mai sigură pentru a păstra soiul.
Prin marcotaj
Îndoaie primăvara o ramură flexibilă la sol, rănește ușor scoarța în zona de contact, fixează-o și acoperă-o cu pământ. Până toamna se formează rădăcini, iar marcota se detașează.
Boli și dăunători
| Simptom | Cauză | Soluție |
|---|---|---|
| Muguri care cad înainte să se deschidă | Udare neregulată, secetă sau exces de apă | Udă uniform; evită uscarea completă și apa stagnantă |
| Frunze lipicioase, ondulate, cu colonii mici | Afide | Spală cu jet de apă sau aplică săpun potasic |
| Pete albe, fine, pe dosul frunzelor, frunze decolorate | Păianjen roșu sau tripși în vreme uscată | Pulverizează cu apă pe dosul frunzelor; folosește acaricide sau ulei horticol |
| Frunze cu pete brune sau galbene | Pătarea frunzelor (ciuperci) | Strânge frunzele căzute; evită udarea pe frunze; tratează cu fungicid la nevoie |
| Frunze galbene, plantă slabă | Sol prea umed sau lipsa nutrienților | Îmbunătățește drenajul; fertilizează echilibrat |
Toxicitate
Oameni: specia nu este considerată toxică; florile sunt comestibile.
Pisici și câini: nu este cunoscută ca toxică pentru ei; ingerarea unor cantități mari de frunze poate provoca doar disconfort digestiv.
Utilizări
- Ornamental: ca exemplar izolat, în grupuri sau în garduri vii înflorite, la soare.
- Melifer: florile mari atrag albinele și bondarii în plin sezon cald.
- Comestibil: florile se folosesc proaspete în salate sau ca decor, iar în unele țări din Asia, uscate în ceaiuri.
- Garduri și ghivece mari: suportă bine tunderea și creșterea în ghiveci pe terase.
Curiozități
Este floarea națională a Coreei de Sud. Există sute de soiuri, cu flori simple, semipline sau pline, în alb, roz, lavandă, albastru-violet și roșu. Soiurile moderne sunt adesea sterile, deci nu produc semințe care să se răspândească în afara grădinii, ceea ce le face mai sigure de plantat.
Întrebări frecvente
Când înflorește zămoșița de Siria?
Înflorește târziu, din iulie până în septembrie, uneori până în octombrie. Florile mari, de 6–10 cm, se deschid pe lujerii din anul curent. Fiecare floare durează o zi sau două, dar apar mereu altele. Fără căldură estivală și soare, planta înflorește mai puțin și mai târziu.
Cum și când se taie hibiscusul de grădină?
Taie-l la sfârșitul iernii sau începutul primăverii, înainte de pornirea mugurilor, pentru că înflorește pe lujerii din anul curent. Scoate ramurile uscate sau înghesuite și scurtează lujerii de anul trecut la 2–3 muguri. Nu tăia toamna, ca să nu stimulezi lăstari sensibili la ger.
De ce nu înflorește hibiscusul meu de grădină?
Cauzele frecvente sunt lipsa soarelui, tăierea prea târzie, azotul în exces și seceta. Zămoșița are nevoie de cel puțin 6 ore de soare, de căldură vara și de udare regulată în timpul formării mugurilor. Exemplarele tinere, din semințe, pot înflori abia după 2–3 ani.
Rezistă zămoșița de Siria iarna în România?
În general da, până la aproximativ -20°C. Exemplarele tinere și cele din zone reci au nevoie de mulci gros și, la nevoie, de o învelire ușoară. Planta pornește târziu în vegetație, uneori abia în mai, așa că nu o scoate prea devreme, doar pentru că ramurile par uscate.
Cum se înmulțește hibiscusul de grădină?
Cel mai sigur, din butași semilignificați de 10–15 cm, tăiați în iunie–iulie și înrădăcinați în nisip și turbă, cu hormon. Se poate înmulți și din semințe, semănate primăvara, sau prin marcotaj. Din semințe, nuanța florilor poate fi diferită de a plantei mamă, iar înflorirea întârzie 2–3 ani.