Pe scurt despre volbură
Volbura (Convolvulus arvensis) este una dintre cele mai cunoscute și mai tenace buruieni de câmp din România. Cu tulpinile sale subțiri, agățătoare, și cu florile delicate în formă de pâlnie, planta poate părea inofensivă, însă pentru agricultori și grădinari este o adevărată provocare. Datorită sistemului radicular foarte profund și rizomilor care se întind orizontal, volbura se refac cu ușurință și revine an de an, fiind foarte greu de eradicat o dată ce s-a instalat. O mai întâlnim sub numele populare de „rochița-rândunicii sălbatică”, „poala-rândunicii” sau, simplu, „volbură de câmp”.
Fișa plantei
- Categorie
- Plante de câmp
- Tip
- cățărătoare
- Amplasare
- exterior
- Lumină
- soare direct
- Udare
- rar
- Dificultate
- ușoară
- Temp. minimă
- −25 °C
- Înălțime
- până la 2 m
- Înflorire
- iunie – septembrie
- Înmulțire
- divizare, semințe
- Caracteristici
- creștere rapidă
- Toxicitate
- toxică la ingerare
- Origine
- Europa
Descriere
Volbura este o plantă erbacee perenă, fără tulpină erectă proprie, care fie se târăște pe sol, fie se cațără în spirală pe plantele din jur, pe garduri sau pe orice suport întâlnit. Tulpinile sunt subțiri, fără perișori sau ușor păroase, și se răsucesc întotdeauna în sens invers acelor de ceasornic. Frunzele, dispuse altern, au formă de săgeată sau de vârf de lance, cu baza prelungită în doi lobi ascuțiți, și au pețiol scurt.
Cea mai recognoscibilă trăsătură a plantei sunt florile în formă de pâlnie (de „trompetă”), cu un diametru de 1,5-2,5 cm. Petalele sunt unite, formând o corolă întreagă, de culoare alb-roz, uneori cu dungi roz mai intense pe exterior. Florile se deschid pe vreme însorită și se închid la căderea serii sau pe timp noros. Au un parfum slab, plăcut. După înflorire, planta produce capsule mici care conțin câteva semințe de culoare brun-închis, cu suprafață rugoasă. Aceste semințe au o longevitate remarcabilă și pot rămâne viabile în sol mulți ani, chiar și peste două decenii.
Habitat și răspândire în România
Volbura este răspândită pe întreg teritoriul României, din zonele de câmpie până în regiunile de deal, fiind una dintre cele mai frecvente buruieni de la noi. Se dezvoltă cu predilecție pe terenurile cultivate cu cereale, porumb, floarea-soarelui, sfeclă și legume, dar și în vii, livezi, pe miriști, pe marginile drumurilor, pe terenurile virane și în grădini.
Planta preferă locurile însorite și solurile profunde, fertile și bine afânate, însă tolerează o gamă largă de condiții, inclusiv solurile sărace sau ușor compactate. Suportă bine seceta, tocmai datorită rădăcinilor care ajung adânc în sol, la apa din straturile inferioare. Această adaptabilitate explică de ce volbura reușește să prospere acolo unde alte plante au de suferit, și de ce este atât de larg răspândită în peisajul agricol românesc.
De ce este o buruiană greu de combătut
Reputația volburei de „buruiană aproape imposibil de eradicat” are la bază sistemul ei subteran impresionant. Rădăcina principală poate pătrunde la 2 metri adâncime, iar în condiții favorabile, pe soluri profunde, poate ajunge până la câțiva metri. Din această rădăcină pornesc rizomi (tulpini subterane) care se întind orizontal și din care răsar lăstari noi, la distanță de planta-mamă.
Marea problemă în combatere este capacitatea de regenerare vegetativă. Orice fragment de rădăcină sau de rizom rămas în sol, chiar și de câțiva centimetri, poate da naștere unei plante noi. Astfel, săpatul sau aratul superficial nu fac decât să taie și să răspândească aceste fragmente, înmulțind buruiana în loc să o distrugă. La aceasta se adaugă rezerva uriașă de semințe din sol, care germinează eșalonat ani la rând. Practic, o singură plantă bine instalată poate coloniza, în câțiva ani, o suprafață considerabilă.
Metode de control
Combaterea volburei necesită răbdare și consecvență, deoarece rareori dă rezultate o singură intervenție. Cele mai eficiente abordări combină mai multe metode:
- Epuizarea rezervelor din rădăcini: cosirea sau smulgerea repetată a părților aeriene, de fiecare dată când planta răsare, slăbește treptat sistemul subteran, care nu mai poate reface frunzișul la nesfârșit.
- Prevenirea formării semințelor: îndepărtarea plantelor înainte de înflorire și fructificare împiedică îmbogățirea băncii de semințe din sol.
- Mulcirea și acoperirea solului: un strat gros de mulci sau o folie opacă privează planta de lumină pe o perioadă lungă, contribuind la epuizarea ei.
- Rotația culturilor și culturile dese: plantele concurente, viguroase, care umbresc solul, limitează dezvoltarea volburei.
- Erbicide sistemice: în agricultura intensivă se folosesc erbicide sistemice aplicate pe frunziș, care sunt transportate spre rădăcini. Aplicarea pe timpul înfloririi sau toamna, când planta translocă substanțe spre rădăcini, este de regulă cea mai eficientă. Utilizarea lor trebuie făcută respectând legislația și instrucțiunile producătorului.
În grădina de legume sau în spațiile mici, combinația dintre smulgerea sistematică, mulcire și răbdare rămâne cea mai sigură soluție pe termen lung.
Confuzii posibile
Volbura de câmp se confundă uneori cu rudele sale ornamentale, zorelele (Ipomoea), cultivate pentru florile lor mari și colorate. Zorelele au însă flori mult mai mari (5-8 cm) și mai viu colorate, în nuanțe de albastru, violet, roz sau roșu, iar frunzele lor sunt de regulă întregi, în formă de inimă, nu săgetate. De asemenea, zorelele sunt plante anuale, care nu supraviețuiesc peste iarnă, spre deosebire de volbura perenă.
O altă posibilă confuzie este cu volbura mare sau cupa-vacii (Calystegia sepium), o specie înrudită care crește mai ales pe lângă garduri, tufișuri și ape. Aceasta are flori mult mai mari, complet albe, și frunze mai late, cu lobi tăiați drept la bază. Florile mici, alb-roz, în formă de pâlnie, și frunzele cu lobi ascuțiți sunt indiciile sigure ale volburei de câmp.
Curiozități
Numele științific Convolvulus provine din latinescul „convolvere”, care înseamnă „a se înfășura, a se răsuci”, o referire directă la modul în care planta se cațără. Volbura se răsucește mereu în același sens, indiferent de poziția soarelui, fenomen care i-a fascinat pe botaniști de-a lungul timpului.
Florile sunt heliotrope și foarte sensibile la lumină: se deschid dimineața și se închid seara sau înainte de ploaie, motiv pentru care, în tradiția populară, comportamentul lor era folosit ca un mic „barometru” pentru vreme. Deși este o buruiană temută, volbura este și o plantă meliferă, ale cărei flori atrag albinele și alte insecte polenizatoare. În medicina populară, planta a fost folosită cu mare precauție pentru efectele sale, însă astăzi se știe că anumite părți ale ei pot fi ușor toxice, mai ales pentru animale, dacă sunt consumate în cantitate mare.
Întrebări frecvente
Cum scap definitiv de volbură din grădină?
Nu există o soluție instantanee. Cea mai eficientă metodă este combinația dintre smulgerea repetată a lăstarilor, înainte ca planta să înflorească, mulcirea solului și, eventual, acoperirea cu folie opacă. Prin epuizarea constantă a rădăcinilor, pe parcursul mai multor sezoane, volbura cedează treptat.
Este volbura toxică?
Volbura conține anumite substanțe care o fac ușor toxică dacă este consumată în cantități mari, mai ales pentru animale. Nu se recomandă consumul plantei și nici folosirea ei în scopuri medicinale fără îndrumarea unui specialist.
De ce se înmulțește volbura atât de repede?
Pentru că se reproduce în două moduri: prin semințe, care rămân viabile în sol mulți ani, și vegetativ, din fragmente de rădăcină și rizomi. Orice bucată de rădăcină rămasă în pământ poate da o plantă nouă, motiv pentru care săpatul superficial adesea o răspândește în loc să o distrugă.
Care este diferența dintre volbură și zorele?
Zorelele (Ipomoea) sunt plante ornamentale anuale, cu flori mari (5-8 cm) și viu colorate. Volbura (Convolvulus arvensis) este o buruiană perenă, cu flori mici, alb-roz, și frunze în formă de săgeată. În plus, volbura supraviețuiește iarna prin rădăcinile sale adânci, în timp ce zorelele pier la primul îngheț.