Pe scurt despre urzică
Urzica (Urtica dioica) este una dintre cele mai cunoscute plante sălbatice de la noi, recunoscută de toată lumea pentru usturimea pe care o lasă la atingere. Deși mulți o privesc doar ca pe o buruiană supărătoare, urzica este, de fapt, o plantă deosebit de prețuită în bucătăria tradițională românească și în medicina populară. Bogată în vitamine și minerale, ea apare printre primele verdețuri ale primăverii și a fost dintotdeauna o sursă apreciată de hrană sănătoasă, mai ales în lunile de la sfârșitul iernii și începutul primăverii, când grădinile încă nu dădeau roade.
Fișa plantei
- Categorie
- Plante de câmp
- Tip
- plantă erbacee
- Amplasare
- exterior
- Lumină
- semiumbră
- Udare
- moderat
- Dificultate
- ușoară
- Temp. minimă
- −30 °C
- Înălțime
- până la 150 cm
- Înflorire
- iunie – septembrie
- Înmulțire
- divizare, semințe
- Toxicitate
- sigură
- Origine
- Europa
Descriere
Urzica este o plantă erbacee perenă din familia Urticaceae, care formează tufe dese, adesea întinse, pornind dintr-un sistem de rizomi subterani gălbui, târâtori, prin care se înmulțește rapid. Tulpina este dreaptă, în patru muchii (patrulateră), neramificată sau puțin ramificată, acoperită, ca și frunzele, cu numeroși peri.
Frunzele sunt așezate față în față (opuse), au formă ovală până la lanceolată, cu vârful ascuțit și marginea puternic dințată, asemănătoare unui fierăstrău. Sunt de un verde închis și ușor zbârcite la suprafață. Florile sunt mici, verzui și neînsemnate, grupate în inflorescențe lungi, atârnânde, asemănătoare unor ciorchini subțiri. Urzica este, așa cum sugerează și numele dioica, o specie dioică: există plante cu flori bărbătești și plante separate cu flori femeiești.
Caracteristica cea mai cunoscută a urzicii sunt însă perii urticanți. Aceștia sunt niște firișoare fine, rigide, ca niște ace minuscule de sticlă, care acoperă tulpina și frunzele. La cea mai mică atingere, vârful lor fragil se rupe și pătrunde în piele ca un ac de seringă, eliberând un amestec de substanțe iritante, printre care acid formic, histamină și serotonină. Acestea provoacă senzația imediată de usturime, însoțită de înroșire și mici bășicuțe care pot persista câteva ore.
Habitat și răspândire în România
Urzica este extrem de răspândită în toată România, din zonele de câmpie până la munte. O găsești practic peste tot unde solul este umed și bogat în substanțe nutritive, mai ales în azot. Locurile ei preferate sunt marginile de păduri și de drumuri, malurile râurilor și ale pâraielor, terenurile necultivate, gunoaiele, șanțurile, dar și împrejurimile gospodăriilor, ale grajdurilor și ale grămezilor de gunoi de grajd.
Prezența urzicii este, de altfel, un indicator al unui sol fertil, bogat în azot. Fiind o plantă rustică și foarte adaptabilă, ea formează des tufe întinse, care se extind an de an prin rizomii subterani. Apare printre primele plante verzi la sfârșitul iernii, iar lăstarii tineri de primăvară sunt cei mai căutați pentru consum.
Recoltare (cu mănuși)
Pentru consum culinar se recoltează în special lăstarii tineri și vârfurile fragede, primăvara devreme (martie-aprilie), înainte ca planta să înflorească. După înflorire, frunzele devin aspre și acumulează cristale de oxalat de calciu (cistoliți), motiv pentru care nu se mai recomandă consumate. Dacă tai tufele, urzica scoate din nou lăstari fragezi, astfel încât poți recolta verdeață tânără și mai târziu în sezon.
Recoltarea se face obligatoriu cu mănuși groase, ideal din cauciuc sau piele, și de preferință cu mâneci lungi, pentru a evita usturimea perilor urticanți. Folosește un foarfece sau un cuțit pentru a tăia vârfurile de 10-15 cm și pune-le direct într-un coș sau o pungă. Alege plante din locuri curate, departe de drumuri intens circulate, de terenuri tratate cu pesticide sau de zone poluate.
Vestea bună este că perii urticanți își pierd complet efectul după opărire, fierbere sau uscare, dar și după ce frunzele sunt zdrobite bine. Astfel, odată gătită, urzica devine perfect inofensivă și plăcută la consum.
Utilizări culinare și medicinale
În bucătăria românească, urzica este una dintre vedetele primăverii. Cel mai des se prepară sub formă de mâncare de urzici (un fel de tocană cu usturoi și mălai sau făină), de ciorbă de urzici, ca umplutură pentru plăcinte sau amestecată în piureuri și omlete. Frunzele opărite se pot folosi și ca spanacul, în diverse preparate. Gustul este plăcut, ușor amintind de spanac, iar valoarea nutritivă este remarcabilă: urzica este bogată în vitaminele A și C, fier, calciu, magneziu și proteine vegetale.
În medicina populară, urzica are o tradiție îndelungată. Ceaiul din frunze a fost folosit ca tonic „de primăvară”, pentru proprietățile sale diuretice și pentru curățarea organismului, iar rădăcina și frunzele apar în numeroase rețete tradiționale. Frunzele uscate se folosesc și astăzi în infuzii. Urzica este, de asemenea, un excelent îngrășământ vegetal: din frunze macerate în apă se obține un „purin de urzici” foarte apreciat de grădinari pentru fertilizarea și întărirea plantelor.
Disclaimer: informațiile de mai sus au caracter exclusiv informativ și etnobotanic și nu constituie sfat medical. Înainte de a folosi urzica în scop terapeutic, mai ales dacă urmezi un tratament, ești însărcinată sau ai afecțiuni cronice, consultă întotdeauna un medic sau un farmacist.
Confuzii posibile
Cea mai frecventă confuzie este cu urzica moartă (specii de Lamium, din familia Lamiaceae). Urzica moartă seamănă la prima vedere cu urzica adevărată prin frunzele dințate, însă, așa cum spune și numele, nu usture deloc: nu are peri urticanți. Cel mai sigur semn de deosebire sunt florile: urzica moartă are flori mari, vizibile, în formă de buză (albe, galbene sau roz-violacee), pe când urzica adevărată are flori mărunte, verzui, grupate în ciorchini atârnători. În plus, tulpina urzicii moarte este tot patrulateră, dar fără înțepături, iar frunzele frecate degajă un miros caracteristic.
Deși urzicile moarte nu sunt otrăvitoare (unele sunt chiar comestibile), pentru rețetele tradiționale se folosește urzica adevărată. Atinge planta cu grijă (eventual cu o mănușă): dacă usturã, este urzică Urtica; dacă nu, foarte probabil este o urzică moartă.
Curiozități
Urzica este o plantă cu o istorie surprinzător de bogată. Din fibrele tulpinii sale se obținea, în trecut, un material textil rezistent, asemănător inului sau cânepii, folosit pentru țesături; în timpul Primului Război Mondial, când bumbacul era greu de procurat, din fibre de urzică s-au confecționat chiar uniforme.
În tradiția populară românească, urzica era legată de obiceiuri de primăvară și se credea că aduce sănătate și putere celor care o mâncau la început de sezon. Urzica este, de asemenea, o plantă importantă pentru biodiversitate: frunzele ei sunt hrana de bază pentru omizile mai multor specii de fluturi frumoși, printre care fluturele-ochi-de-păun și amiralul-roșu. Astfel, o tufă de urzici lăsată într-un colț al grădinii devine un mic refugiu pentru fauna sălbatică.
Întrebări frecvente
De ce ustură urzica la atingere?
Frunzele și tulpina urzicii sunt acoperite cu peri urticanți fini, asemănători unor ace minuscule de sticlă. La atingere, vârful lor se rupe și injectează în piele un amestec de acid formic, histamină și alte substanțe iritante, care provoacă usturime, înroșire și mici bășicuțe. Senzația trece de obicei în câteva ore.
Când se culeg urzicile pentru mâncare?
Cel mai bun moment este primăvara devreme, în martie-aprilie, când planta este tânără și fragedă, înainte de înflorire. Se recoltează lăstarii și vârfurile tinere, cu mănuși groase. După înflorire frunzele devin aspre și nu se mai recomandă pentru consum, dar tăind tufele poți obține lăstari noi și mai târziu.
Cum deosebesc urzica de urzica moartă?
Cel mai simplu test este atingerea: urzica adevărată (Urtica dioica) ustură, în timp ce urzica moartă (Lamium) nu înțeapă deloc. În plus, urzica moartă are flori mari, în formă de buză, albe, galbene sau roz-violacee, pe când urzica adevărată are flori mărunte, verzui, grupate în ciorchini subțiri, atârnători.
Mai ustură urzica după ce este gătită?
Nu. Perii urticanți își pierd complet efectul după opărire, fierbere, uscare sau după ce frunzele sunt zdrobite bine. Odată gătită, urzica devine perfect inofensivă și se poate consuma fără nicio problemă, cu un gust plăcut, asemănător spanacului.