Rumex crispus este o ștevie perenă, înaltă, cu frunze lungi cu marginea ondulată și o tulpină care se înroșește spre sfârșitul verii. Crește pe marginea drumurilor, pe pajiști umede, în culturi și pe terenuri afânate, practic în toată țara.
Fișa plantei
- Categorie
- Plante de câmp
- Tip
- plantă erbacee
- Amplasare
- exterior
- Lumină
- soare direct
- Udare
- moderat
- Dificultate
- ușoară
- Temp. minimă
- −30 °C
- Înălțime
- până la 120 cm
- Înflorire
- iunie – august
- Înmulțire
- semințe
- Toxicitate
- toxică la ingerare
- Origine
- Europa și Asia de Vest
O cauți probabil pentru că vrei să o deosebești de măcriș, să afli dacă poate fi folosită sau să scapi de ea din grădină. Este o plantă foarte vitală, cu rădăcină adâncă, iar ingerarea unor cantități mari este nerecomandată.
Mai jos găsești trăsăturile după care o recunoști, cerințele ei, felul în care se înmulțește și cum o ții sub control, plus ce trebuie să știi despre toxicitate.
Descriere
Formează o rozetă de frunze lanceolate, cu marginile creț-ondulate, de unde vine și numele speciei (crispus înseamnă creț). Frunzele din rozetă sunt lungi, de până la 30 cm, iar cele de pe tulpină sunt mai mici și mai înguste. Din rădăcina pivotantă, galbenă în secțiune, urcă o tulpină de până la 120 cm, cu flori mici, verzui, grupate în verticile dese.
Înflorește din iunie până în august, iar fructele triunghiulare, înconjurate de trei valve membranoase, brunifică și rămân pe plantă toamna. Spre sfârșitul verii, întreaga inflorescență capătă o culoare roșcat-brună, ușor de observat pe pajiști și pe lângă drumuri. Fiecare plantă produce un număr foarte mare de semințe.
Rezistă la ger până la aproximativ -30°C și iernează fără protecție. Rozeta rămâne la nivelul solului, iar primăvara pornește rapid din rădăcină.
Frunzele și rădăcina conțin oxalați și antrachinone. Consumate în exces, pot irita stomacul și rinichii, motiv pentru care planta este considerată toxică la ingerare.
Răspândire și habitat
Planta este originară din Europa și Asia de Vest, iar astăzi este răspândită în aproape toate zonele temperate ale lumii. În România o întâlnești de la câmpie până la deal, pe marginea drumurilor, în șanțuri, pe pajiști umede, în culturi, pe terenuri afânate și pe locuri ruderale.
Se instalează ușor pe soluri deranjate de arături sau de construcții, iar în livezi și în culturi de lucernă devine o buruiană supărătoare. Semințele rămân viabile în sol mulți ani, ceea ce explică de ce reapare după ce ai curățat un teren.
Cerințe: lumină, sol și climă
Preferă soarele direct sau semiumbra ușoară. Udarea este moderată: îi plac solurile cu umiditate constantă, dar rezistă și la perioade uscate, datorită rădăcinii pivotante adânci.
Se adaptează la aproape orice sol, mai ales la cele argiloase, bogate și umede. Nu are nevoie de îngrășăminte, iar iarna nu necesită adăpost. Aceste cerințe modeste, împreună cu creșterea viguroasă, o fac greu de eliminat atunci când nu o vrei.
Înmulțire
Se înmulțește prin semințe, produse în număr foarte mare și care germinează ușor, mai ales pe sol afânat și umed, primăvara și toamna. O singură plantă matură poate da mii de semințe, purtate de vânt, de apă, de animale sau cu fânul.
Dacă vrei să o limitezi, scoate planta cu toată rădăcina înainte de formarea semințelor. Bucățile de rădăcină rămase în sol pot rejuvena, de aceea sapă adânc, cu o furcă sau cu un cuțit de buruieni, și scoate cât mai mult din rădăcina pivotantă. Nu arunca inflorescențele coapte în grămada de compost.
Cultivare în grădină și control
Nu se cultivă, ci mai degrabă se combate. Cea mai eficientă metodă pe suprafețe mici este smulgerea manuală după o ploaie, când solul este moale și rădăcina iese întreagă. Repetă operația de câteva ori pe sezon, deoarece din fragmentele rămase apar plante noi.
Cosirea repetată, înainte de înflorire, epuizează treptat rădăcina și împiedică formarea semințelor. Acoperirea solului cu mulci gros sau cu folie neagră reduce germinarea. Pe pajiști, o gestionare corectă a pășunatului și a cositului, cu un covor de iarbă dens, limitează răspândirea ei.
Boli și dăunători
| Simptom | Cauză | Soluție |
|---|---|---|
| Găuri mici în frunze, uneori scheletizate | Gărgărițe și larve de coleoptere specializate pe Rumex | Nu este nevoie de tratament, fiind o buruiană; ele o mai limitează |
| Pete roșiatice sau brune pe frunze | Mană sau rugini fungice | Nu necesită intervenție; îndepărtează frunzele bolnave dacă planta e în cultură |
| Colonii mici pe lăstari | Afide | Se reduc de la sine prin prădători naturali |
Curiozități
Numele latin Rumex vine de la un cuvânt vechi pentru o lance și face trimitere la forma frunzelor la unele specii. Rădăcina galbenă, cu aspect de morcov, este una dintre trăsăturile prin care ștevia se deosebește ușor de alte plante de pe pajiști. Fiind bogată în tanini, a fost folosită în trecut și la tăbăcit.
În agricultură, ștevia este considerată o buruiană problematică în pajiști, deoarece animalele o evită, iar frunzele mari umbresc iarba valoroasă. Combaterea ei durabilă cere perseverență: o singură plantă matură lăsată să facă semințe poate reînsămânța terenul pentru ani.
Toxicitate
Oameni: frunzele și rădăcina conțin oxalați și antrachinone. Consumate în cantități mari, pot irita stomacul și rinichii, iar rădăcina are efect laxativ. Persoanele cu probleme renale sau cu litiază oxalică ar trebui să le evite.
Pisici: toxică la ingerare, cu salivație, vărsături și, în cantități mari, afectare renală.
Câini: la fel, cu simptome digestive. Animalele de fermă pot suferi intoxicații dacă mănâncă mult din plantă, mai ales în stare ofilită. Dacă un animal a consumat cantități mari, contactează medicul veterinar.
Utilizări
În medicina populară, rădăcina era folosită ca laxativ ușor și ca tonic, datorită antrachinonelor, iar frunzele erau aplicate local. Nu există însă motive să o folosești azi fără sfatul unui specialist, din cauza oxalaților.
Frunzele tinere, fragede, au fost consumate uneori în supe, asemenea măcrișului, dar gustul este mai amar și conținutul de oxalați face consumul în cantități mari nerecomandat. Dacă cauți o plantă acrișoară pentru bucătărie, măcrișul (Rumex acetosa) este alegerea mai sigură și mai gustoasă.
Fructele uscate, de culoare brună, sunt folosite uneori în aranjamente decorative uscate, iar planta oferă hrană și adăpost insectelor și păsărilor care se hrănesc cu semințe iarna.
Cum o deosebești de măcriș
Măcrișul are frunze mai scurte, săgetate la bază, cu gust acru și marginea netedă. Ștevia crispă are frunze mai lungi, lanceolate, cu marginea clar ondulată, iar gustul este amar și astringent. Inflorescența de ștevie devine roșcat-brună și rămâne pe plantă toamna, pe când măcrișul înflorește mai devreme și se usucă repede.
Întrebări frecvente
Cum deosebesc ștevia de măcriș?
Frunzele de ștevie crispă sunt lungi, lanceolate, cu marginea clar ondulată și gust amar. Măcrișul are frunze mai scurte, cu baza săgetată, margine netedă și gust acru. Ștevia înflorește mai târziu, iar tulpina și fructele devin roșcat-brune spre sfârșitul verii.
Este ștevia comestibilă?
Frunzele tinere pot fi folosite ocazional în supe, dar conțin oxalați și antrachinone, iar în cantități mari irită stomacul și rinichii. Planta este considerată toxică la ingerare. Dacă vrei o plantă acrișoară pentru bucătărie, alege măcrișul, mai sigur și mai gustos.
Cum scap de ștevie din grădină?
Scoate planta cu toată rădăcina pivotantă, după o ploaie, când solul este moale. Repetă de câteva ori pe sezon, pentru că bucățile rămase pot rejuvena. Cosește înainte de înflorire ca să nu facă semințe și acoperă solul cu mulci gros, care reduce germinarea.
La ce temperatură rezistă Rumex crispus iarna?
Rezistă la ger până la aproximativ -30°C și iernează fără protecție. Rozeta rămâne la nivelul solului, iar primăvara pornește rapid din rădăcina pivotantă. De aceea este o buruiană perenă greu de eliminat, în special pe solurile umede și argiloase.
Când înflorește ștevia creață?
Înflorește din iunie până în august, cu flori mici, verzui, grupate în verticile dese pe o tulpină de până la 120 cm. Fructele triunghiulare brunifică și rămân pe plantă toamna, iar inflorescența capătă o culoare roșcat-brună ușor de recunoscut.