Maclura pomifera, cunoscută în România sub numele de maclura (în trecut scrisă și Maclura aurantiaca), este un arbore exotic originar din sudul Americii de Nord. Are lujeri cu spini puternici, frunze lucioase și fructe mari, verzi-gălbui, care amintesc de o portocală zbârcită. La noi se cultivă în parcuri, grădini și garduri vii.
Fișa plantei
- Categorie
- Plante exotice
- Tip
- arbore
- Amplasare
- exterior
- Lumină
- soare direct
- Udare
- rar
- Dificultate
- ușoară
- Temp. minimă
- −28 °C
- Înălțime
- până la 12 m
- Înflorire
- iunie
- Înmulțire
- butași, semințe
- Caracteristici
- gard viu
- Toxicitate
- sigură
- Origine
- America de Nord
Dacă vrei un gard impenetrabil, rezistent la secetă și la vânt, maclura este una dintre cele mai bune alegeri, dar ține cont de spini și de dimensiunile exemplarelor lăsate să crească liber. Este un arbore robust, ușor de cultivat, care nu cere pretenții față de sol.
Mai jos găsești descrierea, cerințele, modul de înmulțire, problemele posibile, toxicitatea și utilizările.
Descriere
Tulpina este ramificată de la mică înălțime, iar în România arborele ajunge de obicei la 8-12 m. Scoarța este portocalie-închisă, cu ritidom timpuriu adânc brăzdat, iar coroana este largă și deasă.
Lujerii sunt verzi-măslinii, glabri, evident geniculați, adică în zigzag, cu spini puternici de 1-2,5 cm, așezați lateral față de mugure. Există și forme fără spini, obținute prin selecție, care se folosesc în plantări ornamentale. Mugurii sunt alterni, mici și sferici.
Frunzele sunt ovate sau eliptice, de 5-15 cm, acuminate, la bază rotunjite sau cordate, cu margine întreagă, pe față verzi-lucitoare, pe dos verzi-mat. Toamna se îngălbenesc frumos.
Florile sunt dioice, apetale, cu caliciu 4-divizat; cele masculine au 4 stamine și sunt grupate în ciorchini globuloși, iar cele feminine sunt grupate în capitule sferice de 2,5-3,5 cm. Înflorește în mai-iunie.
Fructele sunt polidrupe mari, de circa 10 cm, cu suprafața neregulată, verzi-gălbui. Semințele sunt albe și conțin un suc lăptos care, în contact cu aerul, se înnegrește. La noi fructul nu ajunge la maturație completă, dar semințele sunt germinabile.
Răspândire și habitat
Maclura este originară din sudul Americii de Nord, unde vegetează în zona preeriilor. În România se cultivă în scop ornamental, prin parcuri, grădini și garduri vii. A fost folosită mult și în trecut, ca gard viu pentru delimitarea proprietăților și a pășunilor, înainte de apariția sârmei ghimpate.
Cerințe de mediu
- Lumină: soare direct, pentru o creștere viguroasă; în literatura de specialitate este descrisă și ca specie de semiumbră, deci tolerează o ușoară umbrire.
- Temperatură: este rezistentă la secetă, dar suferă din cauza gerurilor târzii. Rezistă la minime de circa -28°C, însă lujerii tineri pot degera în primii ani.
- Sol: crește bine pe soluri fertile, unde are port arborescent, dar se adaptează și la soluri sărace, uscate sau compacte, cu drenaj bun.
- Apă: udare rară. După instalare, secetele obișnuite nu o deranjează.
Cultivare în grădină
Plantează puieții primăvara, după trecerea înghețurilor târzii, într-un loc însorit. Pentru un gard viu, folosește puieți la 40-50 cm distanță, într-un rând sau două rânduri în zigzag. Taie lujerii la 15-20 cm după plantare, pentru a stimula ramificarea de la bază.
Gardul se tunde în fiecare an, iarna sau la sfârșitul verii. Poartă mănuși groase și haine cu mâneci lungi: spinii sunt puternici și pot răni. Fertilizarea nu este necesară, iar excesul de azot favorizează lujeri lungi și moi, mai sensibili la ger.
Înmulțire
Prin semințe. Fructele nu se coc complet la noi, dar semințele sunt germinabile. Dacă obții fructe din import sau dintr-un exemplar cultivat într-o zonă caldă, scoate semințele din pulpă, spală-le și stratifică-le în nisip umed la rece, timp de aproximativ o lună. Semănatul se face primăvara, la 1-2 cm adâncime. Pentru că planta este dioică, doar o parte din exemplare vor fi femele.
Prin butași. Se pot folosi butași de ramură semilemnificați, luați vara, sau butași de rădăcină, luați iarna: bucăți de 8-10 cm, grosime de un deget, pe care le pui orizontal într-un amestec de nisip și turbă. Prinderea este bună, iar planta rezultată păstrează sexul exemplarului-mamă.
Boli și dăunători
| Simptom | Cauză | Soluție |
|---|---|---|
| Vârfuri de lujeri negre primăvara | Îngheț târziu | Taie părțile afectate; protejează puieții tineri cu mulci și agrotextil |
| Pete albe pe frunze | Făinare, în veri umede | Aerisește gardul prin tăiere; fungicid la nevoie |
| Frunze roase | Omizi și gândaci defoliatori ocazionali | Colectare manuală sau tratament biologic |
| Rădăcini putrezite, ofilire | Sol greu, cu apă stagnantă | Îmbunătățește drenajul; evită udarea excesivă |
Maclura este în general o specie sănătoasă, rar atacată de boli grave.
Toxicitate
Oameni: planta este considerată sigură. Fructele nu sunt otrăvitoare, dar nu sunt comestibile în practică, fiind necomestibile pentru gust și textură. Sucul lăptos al fructelor și al ramurilor poate irita pielea sensibilă; spinii pot răni.
Pisici: nu este cunoscută ca toxică, dar sucul lăptos poate irita gura sau pielea.
Câini: nu este cunoscută ca toxică; fructele mari pot provoca sufocare sau blocaj digestiv dacă sunt înghițite bucăți mari.
Utilizări
În România maclura se folosește ca arbore ornamental și, mai ales, ca gard viu spinos, defensiv și rezistent. Coroana largă oferă umbră, iar frunzișul lucios și fructele neobișnuite o fac interesantă în parcuri.
Lemnul este foarte dur, greu și rezistent la putrezire. În America de Nord a fost folosit la stâlpi de gard, arcuri și unelte, iar numele de portocal de Osage vine de la populația indiană care îl folosea pentru arcuri. Fructele sunt uneori puse prin casă, în credința populară, ca să alunge insectele, deși eficiența nu este dovedită științific.
Cum arată un gard viu de maclura
Într-un gard viu bine întreținut, maclura formează în 3-4 ani un perete des, înalt de 2-3 m, pe care animalele mari și oamenii nu îl pot străbate. Ramurile se împletesc, spinii se întrețes, iar frunzișul lucios oferă și un fundal frumos pentru plante floricole. Menținut scurt, gardul rămâne dens la bază și nu se golește odată cu vârsta.
Pentru a evita problemele, planifică din timp locul: spinii pot ajunge pe alee, pe trotuar sau în curtea vecinului, iar tunderile trebuie făcute regulat. Dacă vrei să faci un gard liber, lasă un spațiu de 1-2 m între gard și drum, pentru a putea circula cu unelte. Resturile de la tăiere se strâng imediat, pentru că spinii rămân periculoși mult timp după ce lujerii se usucă, chiar și prin pneurile mașinilor.
Curiozități
Planta apare în literatura de specialitate sub două denumiri: Maclura pomifera, numele științific acceptat azi, și Maclura aurantiaca, sinonim mai vechi. Aspectul fructelor, cu suprafața neregulată, a atras multe porecle populare.
Întrebări frecvente
Maclura este un bun gard viu?
Da, este unul dintre cele mai eficiente garduri vii defensive. Spinii puternici de 1-2,5 cm, creșterea deasă și rezistența la secetă și la vânt o fac aproape impenetrabilă. Necesită tăiere anuală și mănuși groase la lucru. Plantează puieți la 40-50 cm distanță și taie-i scurt după plantare.
Rezistă maclura la ger în România?
Suportă minime de circa -28°C, dar suferă din cauza gerurilor târzii de primăvară, care pot afecta lujerii tineri. Exemplarele mature se descurcă bine în majoritatea regiunilor. În primii ani protejează puieții cu mulci la bază și plantează-i într-un loc ferit de curenții reci.
Sunt fructele de maclura comestibile sau toxice?
Nu sunt considerate toxice, dar nu sunt comestibile în practică, deoarece au un gust neplăcut și o consistență lemnoasă. Conțin un suc lăptos care se înnegrește la aer și poate irita pielea. La noi fructul nu ajunge la maturitate completă, deși semințele sunt germinabile.
Cum înmulțesc maclura?
Prin semințe, stratificate o lună la rece în nisip umed și semănate primăvara, sau prin butași. Butașii semilemnificați se iau vara, iar cei de rădăcină iarna, în bucăți de 8-10 cm. Planta este dioică, deci doar exemplarele femele fac fructe; butașii păstrează sexul exemplarului-mamă.
Există maclura fără spini?
Da, există forme selectate fără spini sau cu spini puțini, folosite în plantări ornamentale și în parcuri, unde spinii ar deranja. Se înmulțesc vegetativ, prin butași sau altoire, pentru a păstra caracterul. Pentru garduri defensive se preferă însă forma tipică, cu spini.