Chitarca (Suillellus luridus, cunoscută mult timp ca Boletus luridus) este un hrib cu pălăria măslinie-brună, porii roșii-portocalii și carnea care se albăstrește imediat la tăiere. Este răspândită în pădurile din România și se confundă ușor cu alți hribi, unii comestibili, alții otrăvitori. Mulți o cauți ca să afli dacă se poate mânca, iar răspunsul prudent este: nu.
Fișa plantei
- Categorie
- Ciuperci
- Tip
- ciupercă
- Amplasare
- exterior
- Lumină
- semiumbră
- Dificultate
- pretențioasă
- Temp. minimă
- −15 °C
- Înălțime
- până la 15 cm
- Înmulțire
- spori
- Comestibilitate
- otrăvitoare
- Toxicitate
- toxică la ingerare
- Origine
- Europa și Asia, spontană în România
Chitarca este toxică în stare crudă sau insuficient gătită și provoacă tulburări digestive serioase. Unele surse o consideră comestibilă după o fierbere îndelungată, dar riscul de confuzie și interacțiunea cu alcoolul o fac o ciupercă de evitat. Nu consuma nicio ciupercă sălbatică fără identificarea ei de către un specialist.
Mai jos găsești caracterele ei, habitatul, motivele pentru care este periculoasă și diferențele față de speciile asemănătoare.
Identificare
Pălăria are 4–15 cm în diametru. În tinerețe este globuloasă și boltită, iar apoi devine plan-convexă. Cuticula este măslinie până la brun-ruginie, catifelată, lipicioasă pe vreme umedă, și se pătează în albastru-negricios la atingere.
Tuburile sporifere sunt galbene, apoi verzui, iar porii sunt mici, roșiatic-portocalii sau roșii. La atingere se pătează imediat în albastru. Acest caracter, împreună cu porii roșii, este semnul clasic al hribilor din grupa „cu pori roșii”.
Piciorul are 4–12 cm înălțime și 2–6 cm grosime. Este galben-portocaliu și ovoidal în tinerețe, iar la maturitate devine umflat spre bază, plin și brun-roșu închis, acoperit cu o rețea roșiatică, bine vizibilă. Rețeaua are ochiuri alungite și este mai pronunțată în partea superioară.
Carnea este alb-gălbuie, moale, cu gust și miros plăcute. Prin rupere sau strivire se albăstrește repede, apoi se înverzește. Albăstrirea intensă a cărnii, în combinație cu porii roșii, este motivul pentru care chitarca se confundă cu hribul țigănesc.
Habitat și sezon
Chitarca crește prin pădurile de foioase și de rășinoase, cât și pe pajiști și la marginea pădurilor, mai ales pe soluri calcaroase. O găsești sub stejar, fag, carpen și castan, dar și în parcuri vechi, unde există arbori maturi. Preferă locurile calde și luminoase, în semiumbră.
Apare vara și toamna, uneori din iunie până în octombrie, după perioade ploioase și calde. Fructifică izolat sau în grupuri mici. Fiind o ciupercă micorizică, trăiește în asociere cu rădăcinile arborilor și nu poate fi cultivată. Miceliul din sol rezistă la geruri de până la aproximativ -15°C.
Comestibilitate
Chitarca este otrăvitoare în stare crudă și este recomandat s-o eviți. Consumată crudă sau puțin gătită, provoacă greață, vărsături, dureri abdominale și diaree. O parte dintre sursele micologice o menționează ca fiind comestibilă după o fierbere îndelungată, dar această părere nu este unanimă, iar diferențele dintre exemplare și sensibilitatea individuală fac ca riscul să fie greu de prevăzut.
Un aspect care o face deosebit de periculoasă este interacțiunea cu alcoolul. Dacă bei alcool în aceeași zi cu consumul ciupercii, pot apărea înroșirea feței, palpitații, amețeli, greață și senzație de rău general, ca o reacție de tip disulfiram. Simptomele dispar de obicei după câteva ore, dar sunt neplăcute și pot fi periculoase pentru persoanele cu probleme cardiace.
Din aceste motive, nu o consuma. Dacă ai mâncat dintr-o ciupercă suspectă și te simți rău, sună la 112 sau contactează un centru de toxicologie și păstrează un exemplar pentru identificare.
Confuzii posibile
| Specie | Cum o deosebești | Risc |
|---|---|---|
| Hrib țigănesc (Rubroboletus satanas) | Pălăria este albicioasă-cenușie, masivă; piciorul este bulbos, cu rețea roșie-purpurie. | Otrăvitor |
| Hrib cu picior roșu (Neoboletus erythropus) | Pălăria este brună-închisă; piciorul este punctat cu roșu, fără rețea. | Toxic crud; necesită gătire îndelungată |
| Hrib (Boletus edulis) | Porii sunt albi, apoi galbeni; piciorul are rețea albă; carnea nu se albăstrește. | Comestibil |
Regula este simplă: un hrib cu pori roșii și carne care se albăstrește se lasă în pădure, dacă nu ești absolut sigur de identificare. Nu te baza pe gust, miros sau pe reguli populare, cum ar fi „dacă se albăstrește, nu e bun”, fiindcă și hribii comestibili pot reacționa la oxidare.
Ce faci când găsești un hrib cu pori roșii
Începe prin a-l observa, nu prin a-l rupe. Privește pălăria și culoarea ei, apoi culoarea porilor și forma piciorului. Verifică dacă piciorul are rețea, puncte sau doar striuri fine. Taie ciuperca în două cu un cuțit și urmărește cât de repede și cât de intens se albăstrește carnea. Fotografiază exemplarul din mai multe unghiuri, inclusiv baza piciorului și suprafața porilor.
Dacă nu poți ajunge la o concluzie sigură, nu o pune în coș lângă ciupercile pe care vrei să le mănânci. O ciupercă toxică strivită printre celelalte face aproape imposibilă verificarea ulterioară și poate lăsa resturi pe exemplarele comestibile. Dacă ai nevoie de confirmare, mergi cu fotografiile și cu exemplarul la un specialist sau la o comisie micologică din zona ta.
Dacă vrei să înveți, începe cu ciuperci cu caractere foarte clare și fără asemănări periculoase, apoi extinde treptat lista. Hribii cu pori roșii sunt o grupă dificilă chiar și pentru culegători cu experiență.
Ecologie
Chitarca trăiește în simbioză cu rădăcinile arborilor. Hifele ei ajută arborele să capteze apă și minerale și primesc în schimb zaharuri. Este o ciupercă tipică pentru pădurile calde, cu soluri bogate în calciu, și poate fi întâlnită și în parcuri vechi, unde sunt arbori maturi.
Se înmulțește prin spori. Sporii se formează în tuburile de sub pălărie, sunt eliberați în aer și purtați de vânt și de ploaie. Când ajung pe un sol umed, aproape de rădăcinile unui arbore compatibil, germinează și formează un miceliu nou. Corpurile fructifere sunt consumate de melci, de insecte și de mamifere mici, care ajută la răspândirea sporilor.
Toxicitate
Pentru oameni este toxică la ingerare, mai ales crudă, și periculoasă în combinație cu alcoolul. Pentru câini și pisici poate provoca vărsături, diaree și letargie. Dacă un animal a mâncat o ciupercă suspectă, mergi imediat la medicul veterinar și ia cu tine un fragment. Nu lăsa câinii să mănânce ciuperci sălbatice.
Curiozități
Numele științific, luridus, înseamnă „palid, livid” și face aluzie la culoarea cărnii care se schimbă la tăiere. În trecut, chitarca era considerată mortală, apoi comestibilă, iar astăzi este privită cu rezervă. Este un bun exemplu pentru faptul că părerile despre comestibilitate se schimbă în timp, iar prudența rămâne regula de bază în micologie.
Întrebări frecvente
Este chitarca comestibilă sau otrăvitoare?
Chitarca este toxică în stare crudă și este recomandat s-o eviți. Unele surse o consideră comestibilă după fierbere îndelungată, dar riscul de confuzie cu hribul țigănesc și interacțiunea cu alcoolul o fac nerecomandabilă. Nu o consuma dacă nu ai identificarea unui specialist.
Ce se întâmplă dacă beau alcool după ce mănânc chitarcă?
Pot apărea înroșirea feței, palpitații, amețeli, greață și stare de rău, ca la o reacție de tip disulfiram. Simptomele dispar de obicei în câteva ore, dar pot fi periculoase pentru persoanele cu boli de inimă. Evită alcoolul și consultă un medic dacă ai simptome.
Cum deosebesc chitarca de hribul țigănesc?
Chitarca are pălăria măslinie-brună și piciorul cu rețea roșiatică pe fond brun-roșu. Hribul țigănesc are pălăria albicioasă-cenușie, masivă, și piciorul bulbos, cu rețea purpurie. Ambele au pori roșii și carne care se albăstrește, deci nu le consuma niciuna fără identificare sigură.
De ce se albăstrește chitarca la tăiere?
Carnea și porii conțin compuși care se oxidează la contactul cu aerul și produc o culoare albastră. La chitarcă reacția este foarte rapidă și intensă. Albăstrirea nu arată singură dacă ciuperca este comestibilă sau nu, dar la hribii cu pori roșii este un semnal de prudență.
Unde crește chitarca în România?
Crește în păduri de foioase și de rășinoase, pe pajiști și la marginea pădurilor, mai ales pe soluri calcaroase. Apare vara și toamna, izolat sau în grupuri mici, sub stejar, fag, carpen. O găsești mai des în zonele calde de deal și de câmpie.