Mesteacan (Betula pendula)

Mesteacănul are un areal larg, comparabil cu al plopului tremurător, în Europa de la Atlantic până în Siberia şi Altai, iar în nord urcă până dincolo de Cercul Polar; în sud coboară până în Apenini şi Balcani, iar spre est ajunge până în stepa rusească.

În România apare frecvent în parchete tăiate ras, locuri deschise, pe stâncării, din zona colinară până în zona montană superioară.

La munte poate depăşi 1500 m altitudine, iar la câmpie poate coborî sub 250 m (Filiaşi, Piscu-Tunari, Hanu Conachi, Ciurea-Iaşi).
Optimul de vegetaţie este în pădurile de deal, făgetele montane, amestecurile fag-răşinoase mai ales în Carpaţii Orientali.

Înrădăcinarea este la început pivotantă, iar după 6-8 ani sub colet se produce o gâlmă cu muguri adventivi din care iau naştere numeroase rădăcini trasante.

Tulpina este zveltă, lăţită la bază, uneori cu neregularităţi de creştere.

Scoarţa în tinereţe albă şi netedă, cu periderm exfoliabil în fâşii circulare; la bătrâneţe se formează la bază un ritidom negricios, pietros, adânc crăpat.

Lemnul fără duramen evident, alb-gălbui, destul de fin, lucios, moale, omogen, putrezeşte extrem de uşor în aer liber, la variaţii de umiditate.

Coroana este neregulată, afânată, cu numeroase ramuri subţiri ce poartă lujerii pendenţi.

Lujeri subţiri, flexibili, glabri, presăraţi cu verucozităţi albicioase mai ales cei din partea superioară a coroanei sau cei de la exemplarele tinere.

Muguri alterni, ovoid-conici, bruni, 2-4 solzi, obişnuit vâscoşi datorită unei secreţii ceroase.

Frunze romboidal-triunghiulare, 4-7 cm, lipicioase la început ca şi lujerii, peţiol de 2-3 cm.

Flori unisexuat monoice, grupate în amenţi, cei masculi se formează în vara precedentă, uşor incovoiaţi şi stau câte 2-3 atârnând de vârful lujerilor; cei femeli dau primăvara odată cu înfrunzirea şi au aspectul unor conuleţe erecte.