Larice (Larix decidua)
Laricele este o specie indigenă putând uneori atinge înălţimi de peste 50 m şi diametre de până la 2 m.
Laricele este o specie exclusiv europeană, cu un areal fragmentat şi concentrat numai pe teritorii montane, cu centrul cel mai important în Alpi: în Alpii Occidentali ai Franţei şi Elveţiei ajunge la 2200 m (în amestec cu Pinus cembra şi Pinus uncinata), iar la altitudini mici în Alpii Centrali şi Orientali coboară la 400 m (subspecia decidua).
În Cehia şi Slovacia formează arborete de amestec cu fagul (300-800 m), iar în Polonia, de-a lungul Vistulei, ajunge la 150-600 m, devenind arbore de câmpie.
Laricele din România aparţine subspeciei carpatica şi se localizează în 5 centre muntoase: Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Lotru, Apuseni (Trascău- Vidolm); maximul răspândirii sale îl înregistrează în bazinul Latoriţei (Lotru), pe munţii Târnovul Mare şi Târnovul Mic.
Altitudinile minime se înregistrează în Apuseni (650 m), iar cele maxime sunt de circa 1820 m în Ceahlău şi de 2050 m în Bucegi.
Formează arborete pure numai în Ceahlău la Poliţa cu Crini sau în amestec cu molidul, zâmbrul, fagul mesteacănul etc.
Înrădăcinarea este pivotantă la început, iar mai târziu se dezvoltă rădăcini laterale profunde ce ancorează foarte bine arborele în sol.
Tulpina este dreaptă, bine elagată, uneori cu fenomene de însăbiere (geotropism accentuat) sau înfurcită (creşterile terminale incipiente sunt rupte cu uşurinţă de vânt sau zăpadă).
Scoarţa în tinereţe netedă cenuşie, formează timpuriu un ritidom gros (deseori gros de peste 10 cm) crăpat în plăci neregulate; fundul crăpăturilor şi stratele interne ale scoarţei sunt roşii-violacei.
Lemnul are duramenul brun deschis, de calitate excepţională, cu multiple utilizări (construcţii civile şi navale, mobile fine etc.); conţine multă răşină din care se extrage “terebentina veneţiană”.
Coroana este conică, rară, luminoasă, restrânsă numai spre vârful fusului, cu ramuri în verticile neregulate cu vârful arcuit în sus.
Lujeri sunt de două tipuri: cei lungi pendenţi, subţiri, gălbui, glabri, brăzdaţi din cauza perniţelor decurente ale frunzelor, cei scurţi negricioşi, cu câte un mugure terminal; primăvara, după înflorire unii lujeri scurţi se transformă în lujeri lungi.
Muguri sferici, bruni, glabri, răşinoşi, dispuşi altern; prima dată pornesc cei de pe microblaste, apoi cei de pe macroblaste.
Acele sunt caduce, moi, 1-3 cm, pe macroblaste aşezate spiralat, solitare, iar pe microblaste câte 30-40 grupate în fascicule; toamna se colorează galben intens foarte decorativ.
Flori unisexuat monoice, împrăştiate în întreaga coroană: cele mascule sunt grupate în amenţi galbeni, pedicelaţi, iar cele femele sunt conuleţe ovoid sferice, erecte, roşii-purpurii, violacei sau verzui.
Conuri ovoid alungite, 4 cm, scurt şi recurbat pedicelate, cu solzi pieloşi şi persistenţi, rotunjiţi; bractei scurte ce se observă numai după desfacerea conurilor; după diseminare mai rămân pe ramuri 2-4 ani.
Seminţe de 3-4 mm, aripate, brune, la 1 kg intră circa 160 000 bucăţi.
Maturaţia este anuală prin octombrie-noiembrie, iar diseminaţia are loc în primăvara următoare.
