Duglas brumariu (Pseudotsuga glauca)

Această specie are o poziţie sistematică controversată, fiind adesea tratată ca varietate a lui Pseudotsuga menziesii.

Specie exotică ce poate atinge 45-50 m şi se deosebeşte morfologic de duglasul verde prin:
– coroana mai compactă;
– acele relativ mai scurte, rigide, verzialbăstrui;
– conuri mai mici, 5-6 cm, cu bractei tot trifidate dar răsfrânte spre baza conului.

Arealul originar al speciei este localizat în Munţii Stâncoşi, unde este adaptată la climate mai aspre.

Trebuie de precizat că la duglasul brumăriu creşterile sunt mai mici şi lemnul este de calitate inferioară celui de duglas verde.

Plantaţia de la Cobia-Dolj se remarcă prin creşteri superioare celor ale stejarului brumăriu şi a pinului silvestru

Acest gen cuprinde peste 50 specii, din care doar patru sunt spontane în Europa: Picea abies, P. omorica, P. orientalis şi P.  obovata. Sunt specii arborescente din regiunile reci şi temperate din emisfera nordică, ce merg până la limita arctică şi altitudinală a pădurilor.

Sunt specii mult mai puţin pretenţioase faţă de condiţiile staţionale în raport cu speciile genului Abies, dar mai exigente decât pinii: rezistenţi la ger, nu suportă seceta şi nu pot rezista la vânt.

Frunzele sunt persistente, aciculare, tetramuchiate (secţia Eupicea) sau turtite dorso-ventral (secţia Omorica), ascuţite, aşezate spiralat pe lujer pe perniţe proeminente ce rămân pe lujer după căderea acelor dând acestora un aspect zgrăbunţos.

Conurile sunt pendente, au solzi pieloşi, persistenţi şi bractei ascunse.

Seminţe sunt prinse într-o aripioară ca într-o linguriţă.