Pe scurt despre sulfină
Sulfina (Melilotus officinalis), cunoscută și sub numele de sulfină galbenă, ghizdei galben sau trifoiște mare, este o plantă de câmp foarte răspândită în România, întâlnită mai ales pe marginea drumurilor, pe terenuri ruderale și pe pajiști însorite. Se remarcă prin tulpinile sale înalte, ramificate, prin florile mărunte de un galben viu și, mai ales, prin parfumul dulceag de fân proaspăt și vanilie pe care îl degajă la uscare, datorat cumarinei. Este o plantă meliferă apreciată de albine și o veche plantă folosită ca aromatizant și în medicina populară.
Fișa plantei
- Categorie
- Plante de câmp
- Tip
- plantă erbacee
- Amplasare
- exterior
- Lumină
- soare direct
- Udare
- rar
- Dificultate
- ușoară
- Temp. minimă
- −25 °C
- Înălțime
- până la 150 cm
- Înflorire
- iunie – septembrie
- Înmulțire
- semințe
- Caracteristici
- parfumată
- Toxicitate
- toxică la ingerare
- Origine
- Europa

Descriere
Sulfina este o plantă erbacee, de regulă bienală: în primul an dezvoltă o rozetă și o rădăcină pivotantă puternică, iar în al doilea an înflorește și fructifică. Tulpina este înaltă, dreaptă, ramificată, glabră și ușor brăzdată, atingând frecvent un metru sau mai mult. Frunzele sunt alterne și trifoliate, asemănătoare celor de trifoi, cu trei foliole înguste, dințate pe margini, iar la baza pețiolului prezintă stipele înguste, caracteristice familiei Fabaceae.
Florile sunt mici, de circa 4-7 mm, de un galben deschis, grupate în raceme alungite și subțiri, dispuse la subsuoara frunzelor și la vârful ramurilor. Au forma tipic „papilionacee” a leguminoaselor, cu o petală mai mare (stindardul) și două aripioare laterale. Înflorirea este eșalonată pe o perioadă lungă, din vară până toamna, ceea ce o face deosebit de valoroasă pentru albine. Fructul este o păstaie mică, ovală, brăzdată transversal, conținând de obicei o singură sămânță.
Trăsătura cea mai cunoscută a sulfinei este mirosul. Planta proaspătă are un parfum slab, dar pe măsură ce se usucă degajă o aromă dulce, intensă, de fân proaspăt cosit și vanilie. Acest miros este dat de cumarină, un compus aromatic care se eliberează pe măsură ce țesuturile se ofilesc. Aceeași cumarină stă la baza utilizării plantei ca aromatizant, dar impune și prudență, deoarece în cantități mari poate fi dăunătoare.
Habitat și răspândire în România
Sulfina este o plantă comună pe aproape tot teritoriul României, de la câmpie până în zona dealurilor. O întâlnești cu ușurință pe marginea șoselelor și a căilor ferate, pe terenuri abandonate, pe maidane, pe taluzuri, în pârloage, la marginea câmpurilor cultivate și pe pajiștile însorite. Preferă locurile deschise, cu mult soare, și se adaptează bine la soluri sărace, pietroase, nisipoase sau chiar ușor sărăturate și calcaroase.
Fiind o leguminoasă, sulfina trăiește în simbioză cu bacterii fixatoare de azot din nodozitățile rădăcinilor, motiv pentru care colonizează ușor terenurile degradate și contribuie la îmbogățirea solului. Rădăcina pivotantă, profundă, îi permite să reziste bine la secetă, iar autoînsămânțarea abundentă explică modul în care se răspândește spontan an de an. În unele regiuni este considerată o plantă pionieră, printre primele care ocupă terenurile deranjate.
Recoltare
Pentru folosință, se recoltează în general partea aeriană înflorită, mai exact vârfurile cu flori și frunzele tinere, în plină perioadă de înflorire, din iunie până în august, când conținutul de substanțe aromatice este maxim. Recoltarea se face pe vreme uscată și însorită, de preferință la mijlocul zilei, după ce roua s-a evaporat.
Tulpinile se taie cu o foarfecă sau un cuțit curat, apoi se leagă în mănunchiuri mici și se pun la uscat în straturi subțiri, într-un loc umbros, uscat și bine aerisit. Tocmai în timpul uscării se dezvoltă mirosul caracteristic de cumarină. Este important ca planta să se usuce complet și rapid, fără să mucegăiască, deoarece cumarina alterată poate da naștere unor compuși nedoriți. Materialul uscat se păstrează în pungi de hârtie sau borcane, ferit de lumină și umezeală.
Se aleg întotdeauna plante sănătoase, recoltate departe de șosele intens circulate, de zone industriale sau de terenuri tratate cu pesticide, deoarece sulfina crește adesea în locuri expuse poluării.
Utilizări (plantă meliferă, aromatizant)
Sulfina este, înainte de toate, o excelentă plantă meliferă. Florile sale, bogate în nectar și deschise pe o perioadă lungă, sunt intens vizitate de albine, iar mierea de sulfină este apreciată pentru aroma fină și culoarea deschisă. Din acest motiv, planta este uneori cultivată special pentru apicultură și ca îngrășământ verde sau plantă furajeră.
Datorită cumarinei, sulfina uscată a fost folosită tradițional ca aromatizant: pentru parfumarea tutunului, a unor băuturi și preparate, pentru aromatizarea anumitor brânzeturi, precum și ca element odorizant pentru rufe și încăperi, fiind pusă în săculeți alături de haine pentru mirosul plăcut și pentru îndepărtarea moliilor. În medicina populară, sulfina a fost folosită extern sub formă de cataplasme și comprese.
Atenție: informațiile de mai sus au caracter strict informativ și etnobotanic și nu constituie sfat medical. Cumarina prezentă în sulfină poate avea efecte anticoagulante și, în cantități mari sau în plante mucegăite (când se transformă în dicumarol), devine toxică pentru ficat și poate provoca hemoragii. Sulfina nu se consumă în cantități mari și nu trebuie folosită fără îndrumarea unui specialist, mai ales de către persoanele care iau medicamente anticoagulante, de către gravide sau de către cei cu afecțiuni hepatice. Pentru orice problemă de sănătate, consultați un medic sau un farmacist.

Confuzii posibile
Cea mai frecventă confuzie se face cu sulfina albă (Melilotus albus), o specie foarte asemănătoare, dar cu flori albe în loc de galbene; ambele au același parfum de cumarină și utilizări apropiate. Sulfina galbenă mai poate fi confundată cu diverse specii de trifoi (Trifolium) sau cu ghizdeiul (Lotus corniculatus), tot leguminoase cu flori galbene, însă acestea au inflorescențe globuloase ori în mănunchiuri, nu raceme lungi și subțiri, și nu degajă mirosul caracteristic de fân la uscare.
De asemenea, plantele tinere, neînflorite, cu frunze trifoliate, pot fi confundate cu trifoiul comun. Cel mai sigur element de identificare rămâne combinația dintre racemele alungite cu flori mici galbene, talia înaltă și parfumul dulce de cumarină care apare după ce planta începe să se ofilească.
Curiozități
Numele de gen Melilotus provine din grecescul „meli” (miere) și „lotos” (o leguminoasă), o trimitere clară la valoarea sa meliferă. Epitetul „officinalis” indică faptul că planta a figurat în farmacopeele de odinioară, fiind folosită în atelierele (officina) de plante medicinale.
Tocmai datorită sulfinei, cercetătorii au descoperit dicumarolul: în anii 1920, în America de Nord, fânul de sulfină mucegăit a provocat hemoragii grave la vite (așa-numita „boală a fânului dulce de trifoi”). Studierea cauzei a dus la izolarea dicumarolului, iar de aici la dezvoltarea warfarinei, unul dintre cele mai folosite medicamente anticoagulante și, totodată, raticide din lume. Astfel, o banală plantă de câmp românească are o legătură directă cu istoria medicinei moderne.
Întrebări frecvente
De ce miroase sulfina a fân și vanilie?
Mirosul caracteristic se datorează cumarinei, un compus aromatic care se eliberează pe măsură ce planta se ofilește și se usucă. Planta proaspătă are un parfum slab, dar sulfina uscată degajă o aromă dulce, intensă, de fân proaspăt cosit și vanilie.
Este sulfina o plantă bună pentru albine?
Da, sulfina este o plantă meliferă foarte valoroasă. Florile sale, bogate în nectar și deschise pe o perioadă lungă, din vară până toamna, atrag numeroase albine, iar mierea de sulfină este apreciată pentru aroma fină și culoarea deschisă.
Care este diferența dintre sulfina galbenă și cea albă?
Principala diferență este culoarea florilor: sulfina galbenă (Melilotus officinalis) are flori galbene, iar sulfina albă (Melilotus albus) are flori albe. Cele două specii sunt foarte asemănătoare ca formă, talie, miros de cumarină și utilizări.
Este sulfina periculoasă?
Sulfina proaspătă, în cantități obișnuite, nu este considerată periculoasă, însă conține cumarină, care în cantități mari are efect anticoagulant. Mai ales planta mucegăită este riscantă, deoarece cumarina se transformă în dicumarol, toxic pentru ficat și cauzator de hemoragii. Se folosește cu prudență și nu de către persoanele care iau anticoagulante, gravide sau cei cu afecțiuni hepatice.