Molidul (Picea abies)
Arealul general al molidului este exclusiv european, mai întins decât al bradului, cu un contur foarte neregulat, apărând în următoarele masive muntoase central şi est europene: Alpi, Jura, Vosgi, Pădurea Neagră, Harz, Carpaţi, Alpii Dinarici, Rhodopi. Lipseşte din Pirinei şi Apenini.
Din Alpi urcă în Scandinavia, spre nord-est merge până în regiunea Cazan unde se întâlneşte cu Picea obovata, coboară spre Carpaţi (evită zonele stepei ruseşti de la nord de Marea Neagră); se întinde de-a lungul Alpilor Dinarici, apare insular în munţii Apuseni şi Balcani; în nordul arealului devine arbore de câmpie. În nordul continentului este zona majoritară a arealului: Scandinavia şi nordul Rusiei.
Ca rase geografice amintim molidul scandinav (rezistent la ger şi la ciuperci parazite, cu creşteri lente şi productivitate redusă),
molidul subalpin, rasa carpatică (mare capacitate de creştere şi adaptare), rasele din Alpi (diferă prin culoarea scoarţei şi forma solzilor la conuri).
În România molidul este specie montană şi subalpină, constituind subzona fitoclimatică a molidului. El ocupă 22% din suprafaţa fondului forestier (peste 1 milion de hectare) şi apare în întregul lanţ carpatic, cu excepţia Semenicului, Almăjului, Locvei.
Limita superioară altitudinală în Carpaţii Orientali este de 1500-1550 m, în partea nordică, iar în Carpaţii Meridionali este de 1700-1750 m, max. 1860 m în Munţii Sebeşului (coincide cu limita superioară a pădurii). Ca arbore izolat (port în drapel) urcă la 2000 m în munţii Rodnei şi Călimani. Maximum de extindere îl înregistrează în Carpaţii Orientali, unde apare concentrat în partea nordică şi pe clina transilvăneană.
Limita inferioară de apariţie a molidului este la (600) 700-800 m în Carpaţii Orientali şi 900-1000 m în Carpaţii Meridionali. În lanţul
vulcanic Călimani-Harghita, atinge altitudinea minimă (500 m în nordul Moldovei, 538 m la Gurghiu). Creşterile maximale din punct de vedere zonal le înregistrează pe valea Bistriţei, la Tulgheş, Broşteni, Cârlibaba, Ciuc, unde molidul îşi manifestă caracterul de specie pionieră, având pe alocuri caracter invadant.
Specie indigenă, molidul atinge frecvent 30-40 m înălţime, excepţional 60 m, şi până la 2 m diametru.
Înrădăcinarea este trasantă, astfel încât molidul poate vegeta pe soluri superficiale, stâncoase, dar îi conferă o slabă rezistenţă la vânt. Ce regulă generală, molidul are un sistem radicelar cu o mare plasticitate ecologică, în funcţie de regimul hidrologic, substrat, temperatura solului etc.
Tulpina este dreaptă, cilindrică cu elagaj destul de greoi.
Scoarţă brun-roşcată, uneori cenuşie, netedă numai la început, în tinereţe se desface în solzi subţiri pergamentoşi, iar la bătrâneţe formează un ritidom roşu-brun cu solzi oarecum rotunjiţi şi concavi, cu fundul crăpăturilor roşcat; scoarţa conţine 6-18% tanin.
Lemnul fără duramen evident, mai alb decât la brad, este moale, uşor, rezistent, superior calitativ celui de brad; în anumite staţiuni apare aşanumitul “lemn de rezonanţă” cu calităţi tehnologice deosebite.
Coroana este piramidal-conică până la vârste înaintate, fapt ce determină deosebirea de brad de la distanţă; ramurile sunt dispuse verticilat pe trunchi, iar cele din mugurii proventivi sunt aşezate neregulat între verticile.
Lujerii sunt glabri sau rar pubescenţi, bruni-roşiatici sau gălbui roşiatici presăraţi cu proeminenţe decurente (pe care se inseră acele) ce dau un aspect brăzdat, zgrăbunţos.
Muguri nerăşinoşi, cei terminali conici, cei laterali ovoizi.
Frunze aciculare, persistente, 1-2.5 cm, rigide, ascuţite, uşor încovoiate, tetramuchiate, cu secţiune rombică, verzi închis; durează 4-7 ani, iar după uscare cad imediat, pe lujer rămânând urmele perniţelor proeminente.
Flori unisexuat monoice, cele mascule sunt sub formă de amenţi, au 2-3 cm, sunt gălbui roşiatici, împrăştiate uniform în toată coroana şi produc o mare cantitate de polen; conuleţele femele sunt roşii-carmin sau galben-verzui, erecte (fig. 10 b), se formează în partea superioară a coroanei din mugurii terminali ai ramurilor laterale; molidul înfloreşte în aprilie-iunie, în funcţie de mersul vremii şi etajul fitoclimatic.
Conurile sunt de 10-15 cm, verzi sau roşii în tinereţe, la coacere brune, pendente, cu solzi persistenţi necăzători, subţiri, romboidali, cu vârful trunchiat, emarginat sau chiar încreţit; bracteile sunt neevidente, mici şi lipite de baza solzului.
Seminţele au 4-5 mm, sunt brune închis, fără pungi de răşină, cu o aripioară de 12-16 mm de care se desprind uşor; seminţele sunt prinse în aripioară ca într-o linguriţă. La 1 kg intră circa 150 000 seminţe.
Maturaţia este anuală, prin octombrie, iar după coacere solzii se depărtează şi eliberează seminţele. Conurile cad întregi mult mai târziu.
Maturitatea la 30 ani izolat şi la 60 ani în masiv.
