Sunătoarea (Hypericum perforatum) este una dintre cele mai cunoscute plante medicinale din flora spontană a României. O găsești pe marginea drumurilor, la liziera pădurilor și pe pajiști uscate, cu flori galbene care se deschid exact în plină vară, în jurul sărbătorii Sânzienelor.
Fișa plantei
- Categorie
- Plante medicinale
- Tip
- plantă erbacee
- Amplasare
- exterior
- Lumină
- soare direct
- Udare
- rar
- Dificultate
- ușoară
- Temp. minimă
- −25 °C
- Înălțime
- până la 80 cm
- Înflorire
- iunie – august
- Înmulțire
- divizare, semințe
- Toxicitate
- toxică la ingerare
- Origine
- Europa, Asia de Vest și Africa de Nord
În grădină se poartă bine, pentru că nu cere sol bogat și nici udări dese. Îi place soarele din plin, rezistă la ger puternic și revine în fiecare an din rădăcină. Dacă o cultivi pentru ceai sau ulei, contează momentul recoltării și locul, departe de drumuri circulate.
Planta are și un cuvânt de spus în ce privește siguranța: poate interacționa cu multe medicamente și face pielea mai sensibilă la soare. Mai jos afli atât cum o crești, cât și ce precauții trebuie să iei.
Descriere
Sunătoarea este o plantă erbacee perenă, înaltă de 30 până la 80 de centimetri. Tulpina este dreaptă, ramificată în partea de sus și are două muchii longitudinale, un detaliu bun pentru recunoaștere. Frunzele sunt opuse, mici, ovale, fără pețiol, iar dacă le privești contra luminii observi numeroase puncte translucide, care par găuri mici. De aici vine și numele speciei, „perforatum”.
Florile apar din iunie până în august, au cinci petale galbene, multe stamine grupate în mănunchiuri și sunt adunate în inflorescențe terminale. Dacă strivești un boboc sau o floare între degete, lasă o pată roșie-purpurie, culoarea hipericinei, una din substanțele active ale plantei.
Planta se întinde prin rizomi și stoloni subterani, formând în timp tufe dese. Fructul este o capsulă cu multe semințe mici, care se răspândesc ușor. În unele zone, sunătoarea se comportă ca o buruiană invazivă pe pajiști, deci supraveghează cultura din grădină.
Rădăcina este pivotantă, cu numeroase rădăcini laterale subțiri, ceea ce explică rezistența la secetă. Pe pajiști poate fi confundată cu alte specii de Hypericum, dar muchiile tulpinii și punctele translucide din frunze o diferențiază clar. În grădină, tufele ajung la maturitate în al doilea sau al treilea an și pot rămâne productive mai mulți ani la rând, cu condiția să le împrospătezi din când în când.
Lumină și temperatură
Sunătoarea cere soare direct, cel puțin șase ore pe zi. La umbră înflorește slab și se alungește, iar conținutul de substanțe active scade. Alege un loc deschis, cu aer circulat, ferit de zone cu exces de umezeală.
Este rezistentă la ger și suportă temperaturi de până la aproximativ -25 de grade, deci iernează fără adăpost pe tot teritoriul țării. Partea aeriană se usucă toamna, iar primăvara plantele pornesc din rădăcină și din rozetele de la bază. Vara suportă bine căldura și seceta de scurtă durată.
Udare
Udarea este rară. Planta stabilită se descurcă cu ploile obișnuite și suportă perioade uscate. Udă bine plantele tinere în prima lună după plantare sau semănat, apoi lasă solul să se zvânte între udări.
În verile secetoase, o udare profundă o dată la 10–14 zile menține vigoarea și o floare abundentă. Evită udarea pe frunze seara, deoarece umezeala prelungită favorizează bolile fungice. Excesul de apă și solurile compacte duc la putrezirea rădăcinilor.
Sol și fertilizare
Sunătoarea preferă soluri ușoare, permeabile, nisipo-lutoase, slab acide până la slab alcaline. Se adaptează și pe terenuri sărace sau pietroase, cu condiția ca apa să nu stagneze. Pe soluri foarte bogate în azot crește luxuriant, dar cu mai puține flori și mai puține principii active.
De regulă nu are nevoie de îngrășăminte. Dacă solul este foarte sărac, încorporează primăvara puțin compost bine descompus. Evită îngrășămintele cu mult azot. Pentru recoltă curată, ferește cultura de zone tratate cu erbicide sau de marginea drumurilor cu trafic intens.
Înmulțire
Sunătoarea se înmulțește simplu, din semințe sau prin divizarea tufelor.
Din semințe
- Seamănă primăvara devreme, în martie–aprilie, sau toamna târziu, pentru stratificare naturală la frig.
- Pregătește un strat mărunțit, fără bulgări. Semințele sunt foarte mici și au nevoie de lumină pentru germinare, așa că nu le acoperi, ci doar apasă-le ușor pe sol.
- Menține suprafața umedă, cu stropire fină. Răsărirea durează de obicei 2–4 săptămâni, la 18–22 de grade.
- Rărește plantulele la 30–40 de centimetri între ele sau repică-le când au câteva perechi de frunze.
Din semințe, plantele înfloresc de regulă în al doilea an, uneori chiar în primul, dacă semănatul s-a făcut devreme.
Prin divizare
- Săpă tufa primăvara devreme sau toamna, după ce s-a oprit creșterea.
- Desparte rădăcina și rizomii în porțiuni care au fiecare câțiva muguri și rădăcini sănătoase.
- Replantează imediat la aceeași adâncime, la 30–40 de centimetri distanță, și udă bine.
Divizarea păstrează exact caracterele plantei-mamă și este utilă când vrei să împrospătezi o tufă îmbătrânită, la fiecare 3–4 ani.
Tăiere
Planta nu necesită tăieri de formare. Culegerea ierbii în timpul înfloririi funcționează ca o tăiere: taie tulpinile la 20–30 de centimetri deasupra solului, iar planta mai poate da lăstari noi și o a doua floare, mai modestă. Toamna, după uscarea tulpinilor, curăță resturile la nivelul solului. Dacă nu vrei ca sunătoarea să se întindă prin semințe, taie florile trecute înainte să se coacă capsulele.
Boli și dăunători
| Simptom | Cauză | Soluție |
|---|---|---|
| Pete brune și uscarea frunzelor de la bază | Boli fungice (antracnoză, ofilire), umiditate stagnantă | Aerisește tufa, evită udarea pe frunze, înlătură părțile bolnave |
| Pulbere albă pe frunze | Făinare | Mărește distanța dintre plante, taie frunzele afectate, evită excesul de azot |
| Frunze roase, uneori complet golite | Gândaci de frunză din genul Chrysolina | Culege manual insectele, încurajează păsările și insectele folositoare |
| Colonii mici, verzi, pe vârfuri | Afide | Spală cu jet de apă sau folosește săpun potasic |
| Plante pipernicite, galbene | Putrezirea rădăcinilor pe sol greu | Mută plantele pe sol permeabil, evită supraudarea |
Toxicitate
Sunătoarea este toxică la ingerare, mai ales în cantități mari sau la consum de lungă durată. Hipericina provoacă fotosensibilizare: pielea sau mucoasele expuse la soare pot să facă eritem, arsuri sau bășici.
- Oameni: ceaiul sau extractele în doze obișnuite sunt tolerate de mulți, dar pot da sensibilitate la soare, tulburări digestive sau neliniște. Interacționează cu numeroase medicamente, între care antidepresive, anticoncepționale, anticoagulante și tratamente imunosupresoare, și le poate slăbi efectul. Nu o folosi în sarcină sau fără sfatul medicului dacă urmezi un tratament.
- Pisici: ingerarea poate duce la salivație, vărsături și fotosensibilizare, mai ales la pisicile cu blana deschisă.
- Câini: ingerarea poate provoca tulburări digestive și sensibilitate cutanată la soare. Animalele de pășune, în special caprinele și ovinele cu lână albă, pot dezvolta leziuni grave ale pielii.
Autotratamentul cu sunătoare nu înlocuiește consultul medical, iar planta nu se dă copiilor sau animalelor fără îndrumarea unui specialist.
Utilizări
Sunătoarea este folosită în fitoterapia tradițională ca ceai, tinctură și ulei. Se recoltează partea aeriană înflorită, în zile uscate, de la sfârșitul lui iunie până în iulie. Culege vârfurile de 20–30 de centimetri cu flori deschise, pe vreme însorită, după ce s-a ridicat roua.
Usucă iarba în strat subțire, la umbră și în aer curgător, până se rupe ușor, apoi păstreaz-o în pungi de hârtie sau borcane închise, ferite de lumină. Uleiul de sunătoare, roșiatic, se prepară macerând florile în ulei de măsline la soare, și se folosește extern pe piele, dar niciodată înainte de expunerea la soare.
Tradițional, ceaiul se folosește pentru disconfort digestiv ușor, iar uleiul pentru arsuri superficiale și iritații ale pielii. Folosește aceste preparate cu precauție și ia în calcul interacțiunile menționate mai sus. Pentru albine și fluturi, florile galbene oferă polen vara.
Într-o grădină naturală, sunătoarea se potrivește bine lângă lavandă, cimbru, echinacea sau gălbenele, fiindcă toate preferă soare și sol drenat. Într-un strat dedicat plantelor medicinale, plantează-o la marginea dinspre nord, ca să nu umbrească vecinele mai mici.
Întrebări frecvente
Când se culege sunătoarea?
Se culege în plină înflorire, de regulă de la sfârșitul lui iunie până în iulie, într-o zi uscată și însorită, după ce roua a dispărut. Taie vârfurile înflorite de 20–30 de centimetri. Usucă-le la umbră, în strat subțire, apoi păstrează-le în recipiente închise, ferite de lumină și umezeală.
Poate sunătoarea să interacționeze cu medicamentele?
Da, este una dintre plantele cu cele mai multe interacțiuni. Poate slăbi efectul anticoncepționalelor, anticoagulantelor, antidepresivelor și al unor tratamente imunosupresoare. Dacă iei medicamente cu rețetă, cere părerea medicului sau a farmacistului înainte să bei ceai de sunătoare sau să iei extracte.
De ce uleiul de sunătoare este roșu?
Culoarea provine din hipericină, un pigment extras din flori de uleiul în care sunt macerate. La început uleiul este galben-verzui, apoi capătă o nuanță roșie-rubinie după câteva săptămâni la soare. Pielea tratată cu ulei trebuie ferită de soare, pentru că hipericina crește sensibilitatea la radiații.
Cum scap de sunătoare dacă s-a răspândit în grădină?
Sunătoarea se întinde prin rizomi și semințe. Taie florile înainte de coacerea capsulelor, scoate plantele cu tot cu rizomi și repetă operația de câteva ori în sezon. Mulciul gros și acoperirea solului limitează germinarea. Nu arunca rădăcinile în compost, fiindcă pot reînrădăcina.
Poate fi cultivată sunătoarea în ghiveci?
Se poate, într-un ghiveci adânc, de cel puțin 30 de centimetri, cu substrat nisipos și drenaj bun, la soare direct. Udă rar, dar profund. În ghiveci rădăcinile îngheață mai ușor, deci iarna protejează recipientul sau mută-l într-un loc adăpostit. Recolta rămâne mai mică decât în câmp.