Salcamul este un arbore exotic, de mărimea I-a, cu înălţimi ce pot atinge 25-30 m şi diametre de 80-100 cm.
Înrădăcinarea în primii 2-3 ani este pivotantă, pe solurile nisipoase atingând 1.5-2 m. Ulterior ramificaţiile laterale se dezvoltă puternic, ajungând până la 20 m de trunchi. Tulpina este dreaptă, bine elagată în masiv strâns, iar în plantaţii rărite este scurtă, înfurcită.
 

Scoarţă la început netedă, brun-roşcată până la cenuşiu-măslinie.
Timpuriu formează un ritidom gros, cu crăpături longitudinale adânci.
Lemn cu alburn îngust şi duramen larg, brun-verzui, greu, dur, elastic, cu multiple întrebuinţări rurale.
Coroana este neregulată, rară, fapt căruia salcâmul permite înierbarea (Bromus sterilis, B. tectorum, Urtica dioica, Sambucus ebulus etc.).
 

Lujeri muchiaţi, măslinii până la brun-roşcaţi, cu spini de o parte şi de alta a mugurilor, spini proveniţi din transformarea stipelelor.
Muguri alterni, foarte mici, câte 3-4 ascunşi într-o proeminenţă din mijlocul cicatricei.
Frunze imparipenat-compuse, cu 7-19 foliole eliptice, 3-5 cm, întregi, mucronate, glabre sau pubescente, apar târziu, prin mai.
Flori bisexuate, albe, cu simetrie bilaterală, pe tipul 5, grupate în raceme pendente de 10-25 cm, puternic şi plăcut mirositoare; înfloreşte după înfrunzire, în mai-iunie.
Fructele sunt păstăi dehiscente, 5-10 cm, cu 3-10 seminţe negricioase ce au tegument tare, necesitând forţare.
 

Periodicitate anuală, cu fructificaţii abundente. Lăstăreşte şi drajonează puternic, pe mari distanţe. La noi nu se regenerează natural prin sămânţă (drajonii sunt mai sănătoşi şi mai longevivi).
 

Creşterile la lăstari în primii 5 ani pot ajunge la 10 m înălţime, drajonii şi exemplarele din sămânţă la început au creşteri lente, iar după 15-20 ani depăşesc lăstarii). Longevitatea este de peste 100 ani.
 

Salcâmul este originar din America de Nord, fiind introdus în Europa în 1601 de către Robin; la noi s-a introdus în 1750 ca arbore de parc.
 

Prima cultură forestieră a fost creată la Băileşti, Oltenia în 1852, cu scopul de a fixa nisipurile continentale, precum şi la împădurirea solurilor compacte din Bărăgan. După 1880 s-au împădurit suprafeţe întinse în sud-estul Olteniei, nord-estul Munteniei, nord-estul Transilvaniei, sudul Moldovei şi solurile grele din stepă şi silvostepă.