Stejarul pufos este un arbore indigen si este un element sud-european, mediteranean şi submediteranean, cu areal asemănător cu cel al cerului; spre nord urcă până la 50º latitudine, la est merge până la Marea Caspică, iar la sud evită o parte din ţinuturile mediteraneene cuprinse în arealul cerului (sudul Italiei, Sicilia).

În România formează păduri rare, pâlcuri sau tufărişuri în regiunea de câmpie şi de silvostepă, în aproape toate regiunile ţării, mai frecvent în silvostepa sudică a Moldovei, Munteniei şi Olteniei; în Dobrogea participă la alcătuirea şibliacurilor, alături de cărpiniţă, mojdrean, porumbar, vişin turcesc, scumpie.

În vestul ţării (Banat, Transilvania), apare pe solurile calcaroase, rendzinice. Pe dealurile Buzăului alcătuieşte păduri rărite la 500-600 m, la fel ca în Podişul Mehedinţi unde exemplare izolate urcă la 960 m. 

Tulpina este adesea neregulată, strâmbă.

Scoarţa formează de timpuriu un ritidom brun-negricios, des şi adânc crăpat, în plăci oarecum dreptunghiulare.

Lemnul are însuşiri tehnologice bune, fiind asemănător cu cel al gârniţei, dar din cauza dimensiunilor reduse este folosit cel mai mult ca lemn de foc.

Coroana este largă şi neregulat răsfirată, rară, luminoasă.

Lujerii sunt cenuşii-pubescenţi, cu muguri alterni, mici, ovoidrotunjiţi, tomentoşi