Socul negru este un arbust indigen, ce poate atinge 10 m înălţime şi 40 cm diametru.
Înrădăcinarea este profundă, cu numeroase ramificaţii.

Tulpină neregulată sau încovoiată, adesea de la bază formează numeroase ramuri lungi, drepte. 
Scoarţă cenuşie, cu ritidom timpuriu suberos, gălbui-brun.
Lujeri groşi, puţin muchiaţi, verzi-cenuşii sau verzi-gălbui, cu verucozităţi rare, cu măduva largă, spongioasă, albă.

Muguri opuşi, mari, depărtaţi de lujer, cu 2-4 solzi brun-verzui, desfăcuţi neregulat, ce cad de timpuriu  şi lasă la începutul iernii să se vadă frunzişoarele.
Frunze imparipenat compuse, cu 3-5 foliole eliptice, serate, pe dos păroase în lungul nervurilor.
Flori albe, grupate în cime umbeliforme plane, terminale, cu diametrul de 12-20 cm, puternic mirositoare; apar în mai-iunie, după înfrunzire.

Fructele sunt drupe baciforme sferice, negre, 6-8 mm, se coc prin septembrie.
Lăstăreşte şi se poate butăşi.

Socul negru este răspândit în Europa şi Asia, la noi fiind frecvent în păduri şi tufărişuri din zona de câmpie, colinară şi etajul montan inferior.
Este  exigent faţă de climă  şi sol, preferând staţiunile adăpostite, solurile fertile, profunde, afânate, bogate în humus şi substanţe minerale.

Invadează parchetele şi solurile bogate în azotaţi. Rezistă la umbrire, intrând deseori în compoziţia subarboretului.